secunda topirilor

îmi șterg urmele lăsate prin zăpadă 

ca nu cumva, la răsărit

să încolțească din ele bujorii

rănilor din tălpi,

ca un tribut plătit pietrelor tăioase și

ploilor ce m-au izbit necontenit 

umblu desculț să-mi alin durerea în albul de vată

grija o port să nu se prindă suferința mea

de alții care vor trece pe unde am pășit 

și îmi este teamă

să nu o dau altcuiva 

după o îmbrățișare

fericirea... 

fericirea-i altfel! 

te bucuri dacă o vezi la altul dar, 

dacă nu-i a ta, 

nu se prinde de tine, 

se topește de cum te atinge și,

la fel ca fulgii de zăpadă,

niciodată

nu te izbește 

simt cum

ninge devreme în anotimpul acesta târziu 

fiecare fulg de zăpadă, 

dacă nu e primit cu bucurie, 

devine un strop de fericire pierdută 

arunc amintirile și merg afară

unde, sub albul cernut, 

primesc secunda topirilor 

și trăiesc liniștea caldă a acceptării