îmi plăcea să ascult cântecul și să privesc dansul.
atunci când ascultam cântecul îmi părea că ceva celest s-a întruchipat în om, că au coborât zeii pe pământ, iar atunci când ascultam muzica, sorbeam cu lăcomie momentele, mă încărcam cu o emoție până la transcendență.
mă credeți sau nu, priveam lăutarii ca pe niște magicieni, iar când aveam norocul să văd o formație pe scenă, îmi imaginam că omenirea va exploda, atunci, acolo.
nu aș fi îndrăznit să cânt, dar în mine încolțea această dorință. la orele de muzică înțelegeam teoria, dar nu pricepeam care sunt acele diferențieri de sunete între note. nu le puteam desluși nicicum. și dacă priveam la câte un coleg care știa să cânte la vreun instrument, nu înțelegeam cum poate să reproducă o melodie pe acel instrument. tot ceea ce puteam desluși era dacă se cânta greșit; chiar și la mine. totuși, mi-am luat inima în dinți și am dat probă pentru corul școlii. impresionat de povestea puiului de cuc care căzuse din vârf de nuc, am găsit de cuviință ca, la probe, să jelesc un fragment din acel cântec. credeam că voi impresiona cu atitudinea gravă a momentului și cu cântecul acela trist. nici vorbă! m-am trezit în mijlocul unor hohote de râs. chiar și profesorul a râs. m-a pus să cânt imnul (trei culori) și, după câteva versuri mai mult recitate decât cântate, a dat verdictul: vocea a treia.
în cor eram pus undeva în spate. la repetiții mereu eram atenționat verbal: Stănică, mai încet că numai tu te auzi! la spectacole, profesorul, cu rol de dirijor, se încrunta către mine ori de câte ori dădeam cu tunul. am renunțat. lesne de înțeles de ce.
dansul. acolo altă încurcătură. corpul meu refuza să se înțeleagă cu urechile. un ritm ascultam, altul reproduceam. eram mereu contra timp și, dacă nu priveam mișcările celorlalți, nu știam să mă sincronizez deloc. valsul, spre exemplu, a fost multă vreme teroarea dansului pentru mine. spun multă vreme, rezumând, totuși, la vremea copilăriei și adolescenței.
cu toate cele, eram bun la dansuri populare. acolo, fecioreasca, lina și hațegana, îmi veneau mănușă. ba mai mult, tunetul din vocea mea rupea sala (d'aia am și fost numit conducătorul de strigături), iar energia și forța fizică se asortau perfect cu cizmele din piele care aveau carâmbul înalt, cu care scoteam praful din podele și pe care le plesneam cu înverșunare în ritmul învățat pe de rost.
s-a întâmplat însă ca pe la 17 ani să trec o barieră invizibilă dincolo de care, atât vocea, urechea muzicală, dar mai ales ritmul, să cunoască transformări radicale. deodată, la munca câmpului, în zilele de practică, eram printre colegi solistul vocal. chiar și la colinde ori, mai târziu, în nopțile albe din căminul studențesc, cântam ori băteam ritmul lovind tăblua unei mese, ori fundul unui taburete. la petreceri eram titirezul dansului; disco, rap, clasic, învârtite, hore... toate îmi erau ca o evadare. pesemne eliberam dorul de a fi pe care îl trăisem atâta vreme în copilărie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu