alb-negru vital

o linie, de o vreme, nu mai vrea să fie frântă; 
se întinde ca un șarpe înfometat și, 
în drumul către infinit, 
desparte lumile

privirea înțepenită, 
în adâncul plecării continue, 
topește clipa de gheață, 
se prelinge sub pleoapele căzute 
să nască muguri 
în liniștea care se lățește în orb 
până pe buze 
unde
sărutul nu mai primește sărut, 
doar dezleagă trupul de marginile universului 
să rămână aici, 
pământ în pământ, 
lumesc, 
o inimă care-și dorește să întoarne calea însetată, 
dar sângele-i pietros

pulsul a încetat să bată, 
călător tăcut și cuminte 
și-a luat doar bilet de dus, 
pe linia dreaptă