inimă de om, suflet de câine

iadul coboară pe pământ atunci când vrea el 

cât să închidă o clipă în veșnicie apoi 

se ridică până la cer de unde 

se aruncă  în străfundurile universului 

cale lungă...

ai crede că e poezie

avea vara aceea ziua ei de foc și noi parte de scaldă și rost de bucurie
până  când,
până  când omului care căuta iadul i-a venit gândul și nevoia
să-și omoare câinele;
nu l-a omorât cu o lovitură
ori poate ca un laș
otrăvindu-l

la scaldă
în apele care pe noi ne înviorau
omul despuiat de Dumnezeu
ars de iad
își îneca câinele

îl omora

încet ca și când fiecare clipă trebuia 

să fie gustată pe îndelete așa cum îi place

morții

încet cât să nu uit, cât să imi amintesc peste decenii,
cât diavolul să simtă bucuria chinului;
îl scufunda iar și iar și iar
cât să nu moară,
dar nici să trăiască

am închis ochii imaginând alt timp, alt loc, alt râu,

dar apele îmi pătrundeau în trup, îmi izvorau sub pleoape

știam
câinele împingea malul de dincolo

de moarte

știam
câinele acela a iubit omul

nu voia să-l părăsească,
d’aia s-a lăsat mort cu greu,
cât să-i placă sufletului pierdut,

ars,

aici pe pământ,
de focurile iadului