flori de piatră

închizi uși, deschizi uși…

între tine și ele ferestrele din trupul de carne 

ce-l porți cu tine

între tine și lume ferestrele din ziduri, 

dar tu preferi să vezi florile din ghivece

parcă ar crește din marmura pervazului, 

cum ar încolți, din podeaua rece, 

pe urma pașilor numărați, flori roșii de piatră 

acesta este spațiul, bine organizat, al singurătății 

pusă la păstrare, 

fragilă evadare, 

asemănătoare cu frunza aceea de trifoi cu patru foi 

pe care o păstrezi într-o carte, 

o privești fără să o atingi și te întrebi: o fi norocul?

dincolo, alte uși, 

multe porți, 

niciuna în aer,

dar astăzi nu vei deschide uși, 

nu vei zidi pereți, 

vei lăsa toate ferestrele deschise

și ploaia să treacă printre florile din ghivece 

să se prelingă  pe podea, 

florile roșii să crească până când 

tot locul va fi o grădină unde să nu îți mai numeri pașii

îți mai amintești? 

lumea nu avea porți, 

nici ziduri 

și toate florile alergau pe dealuri, 

iar tu dansai în ploaie 

de ce să nu recunoști? 

așa a fost