descompunere

nu 
nu are cum să mă roadă 
carnea mea e lepădată demult 
și oasele s-au topit 

stăteam la masă împreună 
și ne priveam pe furiș 
ca doi naufragiați 
gândind la 
care pe care 

eu mușcam din el când 
avea pleoapele căzute 
nu știam că 
tocmai ce mușcase din mine și 
doar își făcea siesta 

așa ne-am trezit sub un soare plăpând 
ținându-ne de mâini 
pe un mal 
nici nu mai deosebeam 
e mâna lui 
e trupul meu… 

cred c-a fost dus de vânt 
într-o noapte 
ori 
și-a căutat altă cale 
alt călător 

nu-i mai auzeam oftatul 
care era al meu 
dar mi-l imita ca să știu că-i acolo 

nu auzeam nimic 
și nimic nu vedeam 
doar un gând mă făcea 
să cred că sunt 
gândul că 
m-ar putea lua prin surprindere 
și m-ar mușca 

d’aia m-am lepădat de carne 
d’aia m-am topit de oase 
ca să atârn 

și atârn 
și caut 
să-l găsesc 
de foame