colecționarul de pietre*

când simți în tine zbaterea care se răstoarnă, în felul său capricios, dintr-o parte în alta și tot atunci simți că, în felul tău personal, ai să te încurci într-o relație pasională** până când moartea vă va despărți, te întrebi dacă nu cumva ești captiv îți amintești că nici nu știi ora la care te-ai născut *** și nici dacă ursitoarele au fost cele autentice ori și-au trimis mesagerii prin delegări de competențe 

îți vine să le spui despre tot, tuturor, dar îți dai seama că despre tot s-a cam spus și chiar dacă este posibil să fie combinări de un gând luat de câte ori cuvintele, tot ar fi o limită a suficienței; altfel nu ar exista la câte unul**** rigoarea perfecțiunii ca și când să tremuri la atingerea umărului celui iubit ar putea fi mai mult decât o altă zbatere despre care n-ai să te poți despărți decât prin abandonarea sinelui în imperfecțiunea clădită arhitectural din emoție și o tușă de talent 

și-ar mai fi de adăugat despre faptul că nu poți să te bucuri de călătorie dacă pleci la drum cu o pietricică în pantof; nu de alta, dar despre piatra din pantof nu s-a scris, tocmai pentru că, de fiecare dată, pantoful a fost scos și piatra azvârlită cât colo*****

poate că ar trebui ca ursitoarele să îți pună pe tavă cele câteva lucruri, din care să alegi, nu doar la venire, ci și la plecare; oricum nu-ți aduci aminte****** nici de una, nici de alta și îi vei crede pe cuvânt pe cei care îți vor spune ce ai ales, dar, măcar, ai putea da vina pe soartă ori de câte ori zbaterea din tine ar da năvală

*inima artistului are în ea un căuș din care soarbe emoția

**când m-am apucat de scris nu știam că e o chestiune care dă dependență

***de-a bucuriei povară nimeni nu a suferit

****într-un suflet de gheață focul va lăsa în urma sa mocirlă

*****nu ocoli scoica care putrezește pe mal, în ea poți găsi o perlă

******omul este pur câtă vreme pruncește

picturală

într-o mansardă 

un pic mai aproape de stele
acolo stau să cadă muzele 
prinse într-o pânză părăsită sub praful greu
unde
o lumânare stinsă și-o lacrimă de ceară
sunt
semnul rămas la adăpost 
între motivul de a fi 
și dovada c-au fost 

paianjenul nu mai pândește
artistul nu-și mai țese lumea
în noaptea albă visele-s pierdute 
pe podea
în muțenia umbrelor căzute 

crăpată și uscată 
o roată
pe ea 
o bucată de lut
strop de ploaie și suflare
așteaptă

cireșul

în grădină am un cireș despre care eu spun că este ornamental
rodește puțin, dar în fiecare primăvară este plin de flori, 
pare o constelație rătăcită în curtea mea

spre sfârșit de lună mai îmi ninge cu petale 
locul peste care 
se așează o umbră tot mai deasă

și numai pentru atât și tot merită să ai un cireș

în fiecare toamnă sufăr văzându-l atât de scheletic și trist
atunci îl mângâi și îi șoptesc cuvinte de încurajare

toamna aceasta mi-a răspuns cu un tremur liniștitor 

pe locul unde l-am sărutat cu o zi în urmă, 
peste noapte, 
un mugur a răsărit dintr-un ram amorțit

zi după zi s-a făcut tot mai măricel 
pâna a devenit un buchet de frunzulițe 

și-a tot crescut până mi-a trecut supărarea 

a nins 
cireșul doarme
dorm și eu
în somnul iernii visez o nouă primăvară,
mângâierea care va trezi un mugur 
și un sărut 
din care va crește vlăstarul

destinul

cum ar fi să-l găsești dormind lângă pragul ușii tale, 

în timp ce te gândești, 

nostalgic, 

la ziua pe care o lași în urmă 

și cu speranță la cele următoare

între ele singurătatea ce-atârnă, 

precum un liliac, 

prinsă de peștera în care zaci,  

dar căreia, din obișnuință, îi spui casă 

deschizi ușa și-l ridici cu grijă, 

să nu-i tulburi prea tare somnul 

îl pui pe canapea și-l privești;

nu pare nici străin, nici încruntat,

nu-i nici lat, nici tăios 

și nici nu are o culoare stranie 

cât să-i bănuiești vreun gust amar 

privindu-l, 

știi că a doua șansă nu vei avea

pui într-un ibric apă și-n apă ceva 

și focul îl folosești 

exact la intensitatea rețetei pe care nu o știai, 

dar pe care o intuiești, 

ca pe o revelație pe care 

n-ai să o spui nimănui, 

din lipsă de timp

nici nu mai contează ce pui în ceașca aia, 

importantă este tăcerea  care 

se așterne după ce a băut-o 

știi că e inert, dar viu 

și nimic n-are să-l doară 

cât timp tu îl vei scotoci 

prin măruntaie

doar pierdere de timp, îți spui 

au trecut de atâtea ori 

atâtea părți de timp 

și n-ai aflat nimic 

căci în el n-ai să afli vreo cale 

ce n-are să fie fără să fi fost

numai dorința este partea vizibilă 

a corpului ce-l ții anesteziat de atâta vreme, 

doar pentru că îți tot repeți, 

de ce 

o întrebare pentru care nu ai antidot 

este răvășit și inconștient 

îl scoți din casă și-l duci 

între umbrele țesute pe marginea de noapte 

și  pe marginea de zi

acolo îl părăsești 

și-apoi 

îți spui că în timpul rămas ai vreme să dormi

cât să prinzi un vis frumos 

în care să te prefaci 

că tu ești cel care împletește coamele cailor 

ca și când ai fi stăpânul hergheliei, 

uitând că sunt cai sălbatici și nu au stăpân 

și că ei te poartă, 

în galop,

doar inima care a învățat să bată 

în același ritm 

cu inima lor

ultima ninsoare

câte un strop dacă s-ar pierde și tot ar fi mult 
din vremea când vei fi dat totul puțin câte puțin

dar 
cât să pierzi să afli ceea ce n-ai prețuit

cu trupuri de zăpadă în soarele iernii ne bucurăm
eu strălucesc tu strălucești
nu-i așa
nu știm să căutăm umbra 
doar privim cum pământul ne soarbe 
ultima atingere ne este împreunarea stropilor rămași 
sub frunză a încolțit un fir de iarbă

îți amintești
te țineam în brațe și tu-mi șopteai și eu îți șopteam despre primăveri 
nu știam să prețuim iarna și-o risipeam lăsând-o să ne cuprindă
până am devenit trupuri de zăpadă 
și-am împărțit clipele în alte clipe și alte clipe în altele 
atunci a început să ningă către cer 
fulg după fulg după alt fulg din noi

dar
cât să pierzi ca să afli ceea ce n-ai prețuit

nu ocoli scoica care putrezește pe mal, în ea poți găsi o perlă

de-a bucuriei povară nimeni nu a suferit

într-un suflet de gheață focul va lăsa în urma sa mocirlă

omul este pur câtă vreme pruncește

inima artistului are în ea un căuș din care soarbe emoția

omul nu poate cuprinde totul în cuvintele sale, dar poate visa la orice; toate cele înfăptuite au fost la început visare

copilărind

voi căuta
până când, obosit, 
cu genunchii prinși între scoarțe 
și palmele crescute în adânc,
voi alege să pot 

las întrebărilor drumul meu 
și durerile le alin 
cu bucuria copilăriei din mine, 
încăpățânată să întrebe mereu 
de ce

am primit să fiu Moșul 
și încă mă mai furișez 
să las sub brad ceea ce pot dărui,
dar nu am uitat să-l aștept, 
să-l pândesc, să-l surprind... 
și încă aș vrea să pot vorbi cu el, 
să-l întreb 
de ce

ai îmbătrânit, copile, dar n-ai uitat să copilărești
renii zboară, dar nu pot să treacă peste zidurile din suflete 
și nici nu pot deschide porțile, 
chiar dacă în spatele acestora sunt ochii limpezi și triști

eu doar împart bucuria dăruită, răspunse el

s-a trezit din hibernare un bătrân

prin cerul crăpat pășește în lumea soarelui de-argint și-apoi se strecoară prin margini în trup să-l strângă, să-l facă mic , să-l supună

nopțile sale sunt albe, în ele rânjește deasupra râului înțepenit, ori stă agățat de scheletele sălciilor prinse de pământ cu liane de gheață 

sub a lui apăsare zăpada se asprește și scârțâie dezacordat alături de umbrele paralizate în lumina lunii depărtată de stelele care se alăptează pe cale

pe la ferestre desenează flori căutând să ademenească către tărâmul morții fecioarele care-și scutură pletele roșii în vatră

în preajma sa pădurea-i de cleștar și doarme

alb-negru vital

o linie, de o vreme, nu mai vrea să fie frântă; 
se întinde ca un șarpe înfometat și, 
în drumul către infinit, 
desparte lumile

privirea înțepenită, 
în adâncul plecării continue, 
topește clipa de gheață, 
se prelinge sub pleoapele căzute 
să nască muguri 
în liniștea care se lățește în orb 
până pe buze 
unde
sărutul nu mai primește sărut, 
doar dezleagă trupul de marginile universului 
să rămână aici, 
pământ în pământ, 
lumesc, 
o inimă care-și dorește să întoarne calea însetată, 
dar sângele-i pietros

pulsul a încetat să bată, 
călător tăcut și cuminte 
și-a luat doar bilet de dus, 
pe linia dreaptă

ancore

în artă nu este loc de gânduri și unde nu-i loc de gânduri e loc de fericire

fără simțuri ce ar fi omul, el, cel care a primit darul muzelor 

omul, ce-l îndeamnă să se dorească zeu, să lase în urma sa, lipsit de vlagă, sinele? 

un trecut uitat e o noapte care răsare de sub talpa călătorului

din fluier un cântec înalță o altă poezie

lacrima de sub mască nu se vede, între cele două vieți se trage cortina

fiecare cer are o lună cu care valsează printre stele

cântecul iubirii zboară din coarde de liră

tot ce-ar fi de spus se poate spune chiar și în tăcere

muzica, cântecul și dansul, sunt stropi de constelații

fulgurit

pășește în poemul de nisip 
și lasă-l să te soarbă
cuvânt după cuvânt să te prindă
ca o oglindă fermecată
în care îți pierzi membrele, trupul...
doar ochii să îți rămână,
atât de mic să devii!
numai atunci oglinda se va risipi 
la început în cioburi mari,
apoi în cioburi mici,
sticlă topită și la final 
nisipul ce-a fost 
numai atunci, precum oglinda, 
vei deveni 
început
și chiar mai mult
vei simți cum în tine, cu miezul fierbinte, 
un diamant va prinde contur
și-n tot deșertul din jur
vor răsări oaze
de cuvinte

te-ai ascuns în cufăr, ceasule!

și-ai luat cu tine minunile
s-au dosit, alături de tine, colindele,
zâmbetele, mirosul cozonacilor
și al gutuilor perpelite pe plită

au fost, s-au dus...
cu ele și umbrele care dansau,
lângă lampa din perete

te-ai ascuns în cufăr, ceasule!
într-o țoală de lână
cine-adoarme visează mieii
și ieslea, și o stea;
ne spune povestea,
ne cântă în somn
despre ajun, despre Crăciun

te-ai ascuns în cufăr, ceasule!
și-ai dus cu tine
mirosul de cetină și toate
visele

în captivitate

dacă observi proiectul acestei lumi, 
prins în piatră, zidit cu mâl; 
culori în lapte, culori în sânge...

găsești lumea aceasta
ce pare reușită, 
dar are un cusur

parcă-i o hârtie mototolită 
pe care, 
dacă te străduiești,
cu podul palmei,
să o netezești
ai să vezi toate zidurile, 
și ferestrele, și scările...

dar n-ai să găsești cărare 
și nici măcar o ușă 
de evacuare

destinul frânghiei

calea condamnatului către lumea tăcerilor 
în mijlocul mulțimii gălăgioase, știrbă și nemâncată, 
ce-aruncă mâncarea soioasă pe eșafod 
acolo unde foamea de moarte 
este mai puternică decât o inaniție incipientă

jocul unei pisici 
pe covor îți alunecă goliciunea 
atunci când cobori din pat înfășurată în șalul de mătase 
lăsând loc imaginației să dospească în spuza dorințelor, 
iar eu zâmbesc 
observând cum tremură o rază lipită de pulpa ta

drumul labirintului 
s-a rătăcit călătorul care o poartă cu sine 
ca pe un tovarăș ascultător și tăcut 
de la care învață cum să se târâie

nodul 
așteaptă dezlegarea corabiei de mal, 
dornică să vadă în jurul ei doar mângâierea dintre cer și ape, 
orizont albastru, curat, 
sătulă să privească la pământul care 
a rămas cu dinții de piatră înțepeniți printre nori

ruptă-i 
lumea despărțită în două, trei, 
ori mai multe bucăți 
din care se deșiră sinele 

fulg pe fulg din amintiri

niciun fulg de zăpadă nu este identic cu alt fulg de zăpadă, o spun ei
ca și când i-ar fi luat pe toți care au fost 
și pe toți care vor să fie 
și i-au verificat 

fulgii mei de zăpadă sunt toți la fel 
în ei poartă, fiecare, o speranță, 
un strop de apă 
din același izvor

fulgii mei de zăpadă sunt mângâierile
primite de la îngerii mei,
sunt amintiri din care răsună râsul copiilor pe stradă,
șoaptele mamei când ne învelea înainte de culcare, 
pocnetul biciului, din cânepă împletită, 
pe care îl plesneam de se înțărcau găinile de la ouat 
și se isca un vacarm peste întregul sat de la lătratul câinilor 

da' mai lăsați, măi, draci ce sunteți, gălăgia asta, că ne-ați stricat de cap și nici capra nu mai stă la muls de la bubuiala voastră!

motto și titlu carte

despre toate s-a spus, despre ale mele nu, așa că, vă spun eu.

                                     Ființa

                       sângele râuri, râuri de gânduri

scrisori

nu am mai vorbit de multă vreme așa cum o făceam când ne scriam scrisori pe atunci număram zilele care treceau de la o vorbă la alta și simțeam că distanța de la mine până la tine era doar calea dus întors a unui tren tot timpul așteptării era un ritual în care nepăsarea prefăcută era demascată când aruncam o privire către cutia poștală și diminețile în care visam porumbei călători după care trezindu-mă îmi spuneam că este o premoniție și că voi primi o veste chiar așa de ce nu ne scriam câte o scrisoare în fiecare zi în fiecare oră și de ce nu te-am ținut în brațe de fiecare dată dimineața și de mai multe ori apoi de ce n-am știut să îți păstrez mirosul părului ori gustul umărului într-un plic alături de scrisorile primite de la tine știi că și astăzi le mângâi cum făceam atunci când le primeam le miros simțindu-te apoi le deschid și le citesc și uneori îți scriu o scrisoare drept răspuns doar că nu-ți mai știu adresa și nici vagonul ăla pe care scria poșta nu mai este

umbra nu poartă în ea bucuriile fantome

construim, ne construim, reconstruim 
zid de carne crește în noi, ori
risipim, ne risipim, ne surpăm
numai noi, după noi, pentru noi, 
nu avem roabele, lopețile 
să adunăm rămășițele

numai noi, pentru noi, 
nu putem alege cum să bată vântul, 
cum să se încline ploaia, 
care fereastră rămâne deschisă,
atunci când înăuntru vor fi doar respirațiile fantome

tot ceea ce pleacă cu noi, alături de noi, ori
poate că se ascunde în noi
este umbra care ne-a urmat fiecare pas
mai înflăcărată, când soarele a răzbit, 
mai discretă, când luna și-a pus vălul de ceară
și-apoi, pentru fiecare parte amputată din trup,
s-a pus în loc, păstrând durerile
doar din inima frântă 
nu a știut să păstreze bucuriile
din vremurile pulsului întreg

***

interesant este că omul simte durerile fantomă, ale membrelor amputate, dar nu simte bucuriile fantomă ale sufletului amputat

secunda topirilor

îmi șterg urmele lăsate prin zăpadă 

ca nu cumva, la răsărit

să încolțească din ele bujorii

rănilor din tălpi,

ca un tribut plătit pietrelor tăioase și

ploilor ce m-au izbit necontenit 

umblu desculț să-mi alin durerea în albul de vată

grija o port să nu se prindă suferința mea

de alții care vor trece pe unde am pășit 

și îmi este teamă

să nu o dau altcuiva 

după o îmbrățișare

fericirea... 

fericirea-i altfel! 

te bucuri dacă o vezi la altul dar, 

dacă nu-i a ta, 

nu se prinde de tine, 

se topește de cum te atinge și,

la fel ca fulgii de zăpadă,

niciodată

nu te izbește 

simt cum

ninge devreme în anotimpul acesta târziu 

fiecare fulg de zăpadă, 

dacă nu e primit cu bucurie, 

devine un strop de fericire pierdută 

arunc amintirile și merg afară

unde, sub albul cernut, 

primesc secunda topirilor 

și trăiesc liniștea caldă a acceptării

tot îți mai spun

îmi plăcea să ascult cântecul și să privesc dansul. 

atunci când ascultam cântecul îmi părea că ceva celest s-a întruchipat în om, că au coborât zeii pe pământ, iar atunci când ascultam muzica, sorbeam cu lăcomie momentele, mă încărcam cu o emoție până la transcendență. 

mă credeți sau nu, priveam lăutarii ca pe niște magicieni, iar când aveam norocul să văd o formație pe scenă, îmi imaginam că omenirea va exploda, atunci, acolo.

nu aș fi îndrăznit să cânt, dar în mine încolțea această dorință. la orele de muzică înțelegeam teoria, dar nu pricepeam care sunt acele diferențieri de sunete între note. nu le puteam desluși nicicum. și dacă priveam la câte un coleg care știa să cânte la vreun instrument, nu înțelegeam cum poate să reproducă o melodie pe acel instrument. tot ceea ce puteam desluși era dacă se cânta greșit; chiar și la mine. totuși, mi-am luat inima în dinți și am dat probă pentru corul școlii. impresionat de povestea puiului de cuc care căzuse din vârf de nuc, am găsit de cuviință ca, la probe, să jelesc un fragment din acel cântec. credeam că voi impresiona cu atitudinea gravă a momentului și cu cântecul acela trist. nici vorbă! m-am trezit în mijlocul unor hohote de râs. chiar și profesorul a râs. m-a pus să cânt imnul (trei culori) și, după câteva versuri mai mult recitate decât cântate, a dat verdictul: vocea a treia. 

în cor eram pus undeva în spate. la repetiții mereu eram atenționat verbal: Stănică, mai încet că numai tu te auzi! la spectacole, profesorul, cu rol de dirijor, se încrunta către mine ori de câte ori dădeam cu tunul. am renunțat. lesne de înțeles de ce.

dansul. acolo altă încurcătură. corpul meu refuza să se înțeleagă cu urechile. un ritm ascultam, altul reproduceam. eram mereu contra timp și, dacă nu priveam mișcările celorlalți, nu știam să mă sincronizez deloc. valsul, spre exemplu, a fost multă vreme teroarea dansului pentru mine. spun multă vreme, rezumând, totuși, la vremea copilăriei și adolescenței. 

cu toate cele, eram bun la dansuri populare. acolo, fecioreasca, lina și hațegana, îmi veneau mănușă. ba mai mult, tunetul din vocea mea rupea sala (d'aia am și fost numit conducătorul de strigături), iar energia și forța fizică se asortau perfect cu cizmele din piele care aveau carâmbul înalt, cu care scoteam praful din podele și pe care le plesneam cu înverșunare în ritmul învățat pe de rost.

s-a întâmplat însă ca pe la 17 ani să trec o barieră invizibilă dincolo de care, atât vocea, urechea muzicală, dar mai ales ritmul, să cunoască transformări radicale. deodată, la munca câmpului, în zilele de practică, eram printre colegi solistul vocal. chiar și la colinde ori, mai târziu, în nopțile albe din căminul studențesc, cântam ori băteam ritmul lovind tăblua unei mese, ori fundul unui taburete. la petreceri eram titirezul dansului; disco, rap, clasic, învârtite, hore... toate îmi erau ca o evadare. pesemne eliberam dorul de a fi pe care îl trăisem atâta vreme în copilărie!

călător- frisoane

o așteptare pe bancă, în fața porții, 
trecătorilor le răspunzi la binețe 
ei se duc îmbrăcați în pânze albe, 
în mâini, fiecare își poartă cheia

compui tăcerea 
nu vrei să tulburi povestea pașilor care sărută cărarea
privirilor care îmbrățișează zarea le cauți trecutul, 
fiecare pas îl îngroapă

să mori nu știi, să trăiești doar înveți, 
să trăiești nu știi, cum să mori ai să înveți, 
cuvintele se răstoarnă sub boltă 
fără să se prindă în dans 
ecouri înghețate îți cad peste umeri în cioburi

pășești cu grijă pe drumul mărginit 
și porți în desagă sămânța pe care o vei sădi
și vei aduna sămânța care ți se va dărui
dincolo este câmpul cu rod, 
primești doar ce ai semănat

viața este un travaliu prelungit la capătul căruia se naște moartea; 
o porți în tine pe drum, crește în tine flămândă, 
se hrănește cu a ta soartă 
și vrea doar să fie

obosit, 
vei săruta tot ce-ai purtat în tine, 
apoi vei dormi adânc, timp de o clipă, 
cât să îți revezi povestea 

îmbrățișare- frisoane

cresc lampioane în noi, 
dar n-au zbor de la atâta alb peste noapte 

doar o entitate presupusă, 
legată prin tunelul dintre spații, 
presupuse și ele, 
ne mai vede ca fiind constelația pe care 
unii n-au numit-o, 
alții n-au aflat-o

crâmpeie din ce a fost purtăm și, 
la adăpostul acestei margini, 
mai regăsim firele care nu s-au destrămat 
și albumele neputrezite 

vom păși fără teamă, 
dar simțim cum ne este tăiat întregul, 
strecurat, 
ales, 
din cenușa care a rămas mărturie

am ars în noi și-am luminat 
și ne-am izbit de ziduri întunecate, 
dar am purtat lumânarea și jalea, 
doina și jocul, 
piatra și râul 

am fost și încruntați însă am păstrat, 
în buzunarul de la piept, 
zâmbetul 
- această profundă și delicată îmbrățișare

zestre- frisoane

când îmi spuneam rugăciunile de seară o preferam pe aceea cu îngerașul 
știam că peste noapte voi avea un prieten alături 
pe aceea cu tatăl o spuneam fiind convins că numai așa se vor împlini rugăciunile bunicii pe care le spunea cu năduf de dimineața până seara

mai târziu m-am întrebat dacă îngerii stau supărați ei între ei 
căci al meu se cam rătăcise de mine 
și i-aș fi trimis o scrisoare prin îngerașul altcuiva

mai târziu m-am întrebat dacă tatăl a plecat în căutarea îngerilor pierduți 
îl și vedeam umblând îngândurat 
și pe bunica în urma sa: păi bine, doamne, o fi bine?

zestrea primită n-am știut să o dăruiesc 
poate acesta-i motivul pentru care 
eu sunt mic tu fă-mă mare... nu a mai prins aripi

genunchii tot mai sapă în rugă 
pământul 
și lacrimile gropi adânci 
acolo-mi este cufărul

pastelat- frisoane

înmoi prezentul într-o culoare trecută 
pe-o pânză s-aduci răsăritul 
de atâtea ori cât a mai fost și-altădată 
prinzi în conturul liniilor curbe albastrul 
în care ai dorit 
și-n linii drepte fără vreo culoare 
ceea ce ai dăruit 
acesta ar fi desenul pe care îl cerni 
într-o dimineață nouă 
căutând să deslușești ce culori au mai fost 
acum doar într-un vis 
plin de alb și negru și noduri de linii frânte
ai lăsat la urmă penița și călimara 
pentru o semnătură și câteva cuvinte 
în post-scriptum

înăuntru- frisoane

să te cunoști pe dinăuntru 
ca și când ai păși într-o scorbură 
sau într-o grotă 
unde nu-i lumină 
ci doar sunetul liniștit 
al aerului pe care îl respiri 
întrerupt 
din când în când 
de clipocitul unei picături 
te întrebi dacă e lacrima 
ce-a uitat 
să mângâie pleoapa 
pentru că și-a dorit 
să cunoască adâncul 
să-și găsească izvoarele 
ori doar un strop de gând 
ce-ar vrea să curgă 
dar se vede înțepenit 
precum o stalactită 
din care se preling 
niște șoapte 
bucăți din visul sfărâmat 

să te cunoști 
în timp ce tot ceea ce cade crește 
ca o stalagmită 
numai punct de strop să nu rămâi 
nici în tine 
nici pe dinafară 
pe un umăr să te porți cel de sus 
pe celălalt cel de jos 
până te vei întâlni tu cu tine 
cu ce credeai că s-a risipit 
cu ce simțeai că s-a înțelenit 
făuritorul propriei coloane să fii 
și-o candelă 
pe tine să porți

eclipsă- frisoane

la lumina asta oarbă n-ai cum să vezi 
nici gălbenarea ce-ți siluiește pielea 
și nici cum 

în tavanul opac stă îngropată

luna plină
cauți 
plescăind printre buze 
niște onduleuri 
pe care le abordezi buimac 
știind că privirea-ți rămâne nevăzută 
asculți 
cum o muscă se izbește ca proasta 
undeva de ziduri 
și gândești că gestul este unul de luat în seamă 
oricum n-ai cafea 
și asta ar fi o înlocuire de moment 
aromele le poți imagina 
doar amețeala aia nu știi cum să o amețești 
așa că te gândești 
să aplici o chestiune 
despre cum ai aflat că o durere mai mare 
înlocuiește una mai mică 
și presupui că problema-i rezolvată 
măcar ai scăpat de un gând 
nu te mai întrebi 
de unde să faci rost 
dimineața 
de cafea 
numai de-ar veni ziua 
îți spui 
că tare ți-e poftă să sorbi 
o gură de izbitură

să-ți mai spun

în piață, mai pe margine, stăteau oltenii cu grămezile de lubeniță. hotarul dintre ei și noi, cei care ne jucam tenis de masă, pe regula câștigătorul rămâne, era despărțit de un gard din plăci din beton. din beton, ciobite, erau și cele două mese de joc.
în gardul de hotar era o spărtură. până să ne vină rândul la masa de joc, câțiva, 
eu și cu Lazăr, unul mic și bondoc, dar cu umeri puternici, ne adunam în haită.
vânam lubenița oltenilor.
pe furiș, mascat de ceilalți, unul din noi trăgea cu piciorul, ușor, purcelul, 
și-l rostogoleam, stând în jurul lui, până după colț.
fugeam cu el și-l mai scăpam, dar îl lua altul până ce treceam de gard.
ne trăgem sufletul și râdeam.
aveam o lubeniță pe masa de tenis, rost de împărțeală, că sete și poftă aveam!
poate că oltenii ne-au înjurat. dacă ne-au prins, nu ne-au iertat. sincer vă zic, căci știu!
la cireșe, ori la căpșuni, erau lăzile pline și ne prefăceam cumpărători cinstiți; cu mâinile sub tarabe, jefuiam... trei cireșe, trei căpșuni.
prins în rostul căpătatului am uitat de oltean. mi-a dat ăla o lingură peste cap 
că mi s-a pus o negreală pe ochi și, ca ars, am luat-o la fugă.
alții mai norocoși aveau prada. mereu se împărțea.
eram niște eroi cu burțile pline.
mai prindeam un loc la masa de joc, iar după zi, venea o altă înserare și-apoi
o altă zi. eram prinși între lumi, viață și bucurie.
au trecut decenii de atunci.
Lazăr m-a uitat o vreme, dar și-a adus aminte după ce s-a dus.
nici oltenii nu mai merg la piață.
ne-am prins, precum canarii, în colivie.
azi, furăm noi de la noi și de la viață, uite așa, câte o amintire.

să-ți spun

când eu eram mic, oamenii mari aveau nevoie să se odihnească. și nu așa, fiecare în felul său, nu. era o chestiune de întreg. iar cei bătrâni aveau vorba rară și privirea departe.

priveau cerul ca și când acolo le-au rătăcit mângâierile toate,

iar povestea vieții le era scrisă în alb negru, tipărită pe chipuri fără zâmbete, puse în rame, ori la oglinzi.

când eu eram mic, oamenii nu erau istoviți unul câte unul, erau istoviți împreună, de la foamea trăită la grămadă, de la drumul lung către case, de la războaiele care le-au înghițit tinerețile, copilăriile, tații și frații.

când eu eram mic, copile, oamenii cumpărau cărți, și timbre, și clasoare. se întâlneau într-un parc, ori într-o cafenea să facă schimb, iar noi, ăștia mici, cam ca tine, adunam cartoane de la cutiile de chibrituri, ori puneam capacele de la sticlele de bere sau de la alea de suc, pe șină, să treacă roțile trenului peste ele. pe alea le schimbam la școală, în pauze, ori pe seară în fața blocului. ne făceam de lucru și de joacă din orice, numai timp să fi avut. timpul nu se dădea la schimb nici pe atunci.

astăzi, oamenii poartă arme pe umeri și schimbă între ei alți oameni. dacă aș fi știut nu mă făceam om mare.

iz

vatra, în care cenușa stă cuminte cu a ei uitare,
vătraiul rece, lungit pe pământul spoit, 
și-un preș pe care 
s-a uscat noroiul ca o zgaibă,
iar într-un colț,
pe o pânză de păianjen,
părăsită, 
funinginea adormită.

despre acelea ar scrie cel izgonit, 
peste iarnă,
în scorbura cu flori de mucegai,
dar el s-a oprit din scris.
acum citește,
destăinuiri prinse în cuvinte, 
adunate dintr-un bol cu răvașe pe care 
sunt scrise, fără noimă, 
vorbe menite să nască confuzie,
dezbateri, cu pretenție de versuri, 
ale unor teme reluate obsesiv,
prețioase metafore lipsite de credibilitate,
ori propuneri filozofice
la cântar;
nu se mai vede limita dintre demență 
și manipulare.

este tot mai complicat 
să lași castelul de nisip în ploaie;
ploaia nu-i mai grea,
nisipul nu-i mai moale,
castelul de nisip, însă, 
este pe cale de dispariție.
azi,
adevărul se mai primește doar în porții 
ambalate-n eter, 
dacă îl scoți la vedere se alterează.