In cercuri de amintiri (3)

In spatele acelui bloc, mai degraba in umbra sa, calatorea, mereu la vale, un parau. Era locul catre care coboram joaca... Si pentru ca timpul sau era mai putin etern decat timpul in sine, avea si el momentele sale de ragaz... Sub timp de iarna ingheta.  Era locul in care joaca copilului de varsta neuitarii isi incerca talentul si curiozitatile. Atat cat sa infrunte zapezile si gheata pe sub care paraul exista. Pana cand...Pana cand hainele ude de-o clipa se inghetau ca si cand acestea ar fi vrut sa imi copieze trasaturile.
Nu trecea atat de greu ziua intreaga, cat de greu trecea acea clipa in care trebuia sa ma intorc acasa. Era clipa spaimei de ieri si de alaltaieri, dar pe care o uitam azi si o uitam si maine. Era clipa aceea eterna in care imi imaginam ca parintii mei vor trece cu vederea bruma din genele mele, gheata din parul meu si scoarta inzapezita prinsa in fibrele hainelor mele. Nu stiam niciodata de ce, dar chiar niciodata nu stiam de ce toata acea vesnicie pe care o purtam cu mine, tot acel etern firav al mirosului de iarna, pe ei ii incrunta. Si nu-i incrunta cat sa ma urecheze, ori cat sa ma sperie... Ii incrunta atat cat sa ma izbeasca de pereti, cat sa ma tranteasca pe podea... Si cat iarna sa nu mai fie decat o teama, ci nu un loc magic.
                                                              ***
- Hai, ma, Nicule... ca omori copilu'!!
                                                              ***
Si trenul acela, tovarasul de drum, neobosit si negrabit se indemna sa plece...
Eu stateam langa mamaia- cea care isi facea mila oricand, cea care putea sa planga doar pentru ca ceilalti nu mai stiam sa o facem. Cea care ma iubea nu doar pentru ca iubirea era in firea ei, ci pentru ca eram copilul pe care il iubea. Si trenul statea sa se urneasca... Si el, tatal meu, a apucat sa ma vada inainte sa plec. Si mintea lui nu intelegea, dar ochii sai isi culegeau rusinea.Pe obrazul meu stateau ca  o arsura, ca si o urma ce refuza sa lase uitarii intamplarea, degetele mainii sale. Mana cu care ma palmuise de din ura existentei, ori poate de fara grija intelegerii... Atat cat eu sa pastrez in amintire, pana azi, nelinistea unui sfarsit de zi de iarna sublima...Sublim pe care ei, oamenii care ma cresteau, il uitasera, sau pe care nu-l intelegeau...