In cercuri de amintiri (1)

In felul sau, nespus, orice individ, chiar si macar din prisma inconstienta a genei speciei sale, isi doreste eternitatea. Si pentru ca aceasta nu poate fi perceputa sub o forma sau alta, ea poate fi atinsa in forma sa iluzorie.
Iluzia eternitatii mele este insasi viata mea, caci inainte de aceasta si dupa aceasta, nimic n-a contribuit si nimic nu va mai contribui la implinirea eternitatii mele...Si cum ar putea deveni viata mea cea atat de limitata, eternitatea mea? Prin simpla recunoastere si cunoastere a prezentei mele pe aceasta lume decatre ceilalti astfel incat, in constiinta acestora existenta mea sa se pastreze si dupa ce material eu nu voi mai fi. Dar mai ales, cat nu doar amintirea mea va dainui, ci cat timp amintirile mele vor putea dainui in constiinta celorlalti.De aceea cred ca este important ca fiecare dintre noi sa infrunte uitarea prin asternerea amintirilor sale pe hartie. Cat de estetic putem prezenta amintirile noastre celorlalti este masura dupa care acestia vor aprecia sau nu aceasta prezentare, apreciarea faptelor noastre, banalitatea sau importanta acestora, va conta in primul rand de perceptia celor ce vor urma...
Dar... in legatura cu viata noastra, a fiecaruia, care este momentul pe care ni-l amintim din trecutul nostru? Cat de departe putem patrunde in timp? Cat am pierdut din viata noastra uitand? Si mai ales ce reprezinta momentul acela din trecutul nostru care este prima noastra amintire? Sa fie prima amintire momentul in care se naste constiinta, sau momentul in care am murit, parasind in fapt o alta lume, pasind timid in aceasta?