la țară

dus e soarele demult 
nici vrăbii colo-n vie
țărâna de prin bătătură 
și niște puf de păpădie 
s-au răscolit în vânt
un dans nebun 

în care s-au mai prins
frunze arse 

de pe sub nuc

e vremea laptelui de seară
a cărții necitite-n zi
a celor spuse chicotind

și-apoi 

ne vom visa trecând 

peste salcâmi
și ne-o zbura 

mașina timpului
unde-i chemarea 
pe-al nopții colier de stele

la țară

s-a strâns lumina-n praf
pe soba rece
prin aer joacă firele de iarbă
pe drum, rămas în urmă, se aude 
un fâlfâit de păsări oarbe
și-n curte, vântul strânge urme
(sunt pașii care-au fost cândva)
le duce-n sus, peste salcâmi
rămas bun nu vrea să-și ia
iar noi, cu laptele de seară
și cartea încă ne-ncepută
ne sprijinim de liniștea
ce curge-n noi ca apa mută
și-n somnul care ne va prinde
vom trece iarăși peste sate
cu timpul prins de mâini ca-n joc
și stelele cusute-n toate

capitol închis

vântul izbea fereastra deschisă
perdeaua tremurândă 

acum se zbătea

ce vești îmi aduci? 

cumva, acest gând te căuta

netăcute, clipele zburau,

dinspre trecut, prin mine 
le-aș fi păstrat

însemnare pe-o filă de roman,
unde stă scrisă, și promisă, veșnicia

dar vântul izbea, tot izbea

furios

popas

mă dureau camerele goale

recele din sobă 

ce-mi trecea prin umeri

izbindu-mă adânc

până mă îngenunchea

și mă durea

icoana înăbușită de sub praf

și ciotul din gutuiul ce-a rămas

tare mă durea 

când îl vedeam

prin fereastra mică care da 

înspre grădină

aș mai fi stat 

să mângâi pereții jupuiți 

dar mângâierea mea 

rană le făcea

în bătătură 

durerea s-a înaripat 

și-a zburat spre cerul plin de stele 

aceleași stele

de pe vremea când nici măcar nu-mi închipuiam 

că pe lume poate exista atât de multă durere

ipostaze

Eu, trecând prin lume,

fir subțire de rouă

agățat de țărână

Eu, rădăcină de salcâm înflorit,

uimit iar și iar de primăvară

risipind iubiri albe

Eu, poartă de lemn cu riduri adânci,

încă mă aud scârțâind

semn că mai sunt

Eu, umbră de nor peste câmp,

dăruind răcoare

celor care vor să privească cerul

z

Citește ca să afli, ascultă pentru a înțelege. Acumulează cunoștințe. Și să ai răbdare pentru dezbatere. Căci dezbaterea nu-ți va fi acceptată la orice pas, ci numai acolo unde cei aflați în căutare se adună. Dar poate că nici acolo, pentru  că nu oricine, oricând, este dispus să asculte. Iar a împărtăși, pentru unii, înseamnă a se auzi vorbind sau (posibil) doar o încercare de a se valida prin ceilalți. De aceea trebuie să ai răbdare, căci dezbaterea este necesară în procesul cunoașterii, dar aceasta nu-i posibilă oricând, oriunde... Dacă taci și asculți afli, iar dacă ți se va îngădui să întrebi, întreabă! Numai după ce ai epuizat toate întrebările poți să adaugi propriile păreri. Altfel riști să fii (în cel mai bun caz) ignorat, ori îndepărtat, din cauză de nefolosință sau din neînțelegere.

întregire

între două respirații este atâta tăcere încât ar putea încăpea tot universul acolo
de aceea trebuie să respiri iar, și iar, și iar...
până te cuprinzi și pe tine în acel spațiu. 
și când întregirea va fi desăvârșită, 
tăcerea prelungă se va contopi cu respirația din urmă;
în acea suflare îl vei afla pe Dumnezeu și pe Tine. 

flux interior

mă îndoiam de plânsul neplâns 
și ploaia înțepenea 

așteptând, tot așteptând

să-i mai vină o dată rândul...

cădea peste noi

dogoarea în roșu de seară
- oricum vine dimineața, îmi spuneai

și pulberi de ceață 

vor urca 

spre altarul de nori

așchii de soare ducând
până ne vom lepăda de griji

să prindem curaj,

să zâmbim, îmi mai spuneai

desenam pe spatele-ți umed trecutul

printre coaste, pietre netede 

poartă-a inimii tăcute

nimeni rănit să mai intre 

în adânc...

pe margine custuri,

iar unde ardea focul 

umbre pierind în pereți

acum râde copilul, mai râde 

spre gura neagră a lumii

și hohote se ridică 

pe aripi de lilieci

ai crede că bătrânul ce stă neclintit 

privind cerul

ar fi altul...

aceeași tăcere acum și atunci

și toate-s într-unul

origine

fiecare om a fost un copil. privește cât de departe poți, până la inocența dintâi, și-apoi la vremea când copilul, ținut de mână, învăța să meargă. acolo-i esența omului, sâmburele care îi curge prin vene; tot ce-a devenit este scoarță. 

asemenea popoarele. și n-am ști să respectăm omul, și n-am ști să respectăm popoarele, fără să le cunoaștem originile.

esență

doar când sătul de gustul mierii-am fost 
m-am depărtat un pas de-aceasta
și am privit spre câmp
văzând cum se-aduna din flori nectarul

scormonind

și mă întreg cătând în mine
părți din ce-a fost zid, zidirea
și mă lipsesc zburând ca praful
bătut de vânt, în adormire
acesta-i chip și-asemănare
răzbunător și prea-urât
sau iertător și deopotrivă
tumult în toate câte sunt

galben

am încercat să-mi aduc aminte
răsfoind,
dar timpul, cu miros de cerneală, s-a uscat
printre rânduri adormite
Ce departe am rămas noi!
penița zgârâie surd,
pendula lovește,
cuvintele mor în tăcere

neculori

unde lovea lumina încolțeau dorințele

formele tale 

flori de creastă așteptând fluturi de-o zi,

iar eu nu-mi doream alt timp decât clipa

în umbră 

închipuirile creșteau
un duh prins în vălul nopții
aluneca peste umerii goi

întruparea conturând
la atingerea ta

ghemul dorurilor

mai știu că luna se destrăma

și toate dorurile, cântate ori șoptite,

se strângeau ghem în pieptul meu

inima abia mai găsea aer

fluturi de noapte

și privirile tale

mă țineau treaz pentru încă o clipă de viață

castanii pe sub care-am trecut

se desfrunzesc acum

firul poveștii se întoarce

iar luna îl primește cu blândețe

Tresăriri

primul sărut 
și câte un copil dispărea din noi

lăsând în urmă frânturi de aripi

iar și iar

alți copii alergau

cu fluturi ascunși în piept

în cutiuța

din lemn de cireș

păstrăm corola 

sub care ne-am oprit zborul

Un bob de amintiri stelare

în clipele stelare 
nesfârșirea ni se părea 

un bob ce-aveam să îl păstrăm 

în buzunarul de la piept

trăirea care nu ne va mai fi

explozii stinse-n depărtare

la noi n-ajung, nu mai ajung

doar inima în piept ne mai tresare

un bob de amintiri stelare

exil

flori de măr îți răsăreau pe șira spinării

nepotolit le beam nectarul

adormeam alungați 

de stropii de lumină

nicio zi nu acceptă târguială

vine oricum

cu dreptul ei de a ne risipi

siluete

curgeam din carne

figurine de ceară căzând
peste noaptea moale
trupuri arzând

o inimă rătăcea
în pieptul tău o auzeam pe a mea

respirația ta mă ținea viu

val peste val dorințele urcau

fumegând

amprente

sub tâmple frunze de gheață
se topesc între suspine
pe geam un cuvânt neterminat
se pierde în aburi

e noapte 

și cade pleoapa tăcerii

în mijlocul frigului

un loc gol, cald,

îți păstrează formele

acvatică

toate în jur se uscau
și frunze, și trecători, și fațade
peste noi curgea o ploaie verde 

cu miros de alge crude

să ne fie mai ușor

ne-am lăsat hainele pe jos

două meduze urbane

plutind fără grabă

în marea noastră improvizată