călător

îți poți închipui că a fost un început, dar început nu a fost, altfel n-ar exista noima facerilor, căci facerile n-au fost să se atingă,  ci doar să fie un pământ și un cer și tu între ele. un joc care nu s-a mai sfârșit. 

unde te afli nu-i loc să fie pustiu, doar dacă pustiul îl porți în tine. 

trebuie să cauți întregul în adâncul din tine, să îl pătrunzi; și nu va mai fi să fie gol, și va respira. răsuflarea aceea te va mângâia dacă vei ști să o primești, altfel vei fi purtat ca o frunză în vânt. oricum ar fi, trebuie să privești. îți lași neprivirea deoparte și te muți în tine. în fiecare dimineață când vei deschide ochii îți vei aminti că mai întâi a fost o seară înaintea ei. 

așteptarea. 

între dimineață și seară vor fi nefacerile unui timp în care doar vei privi în jur și vei cunoaște clipele așteptării. ai tot timpul care nici măcar n-a avut început și nici sfârșit n-a avut, doar o prezență a singurătății. 

căci, înainte de a prinde apele, ai știut să te așezi între ele; numai separate lumile pot avea grijă una de cealaltă. în apele de jos a crescut, cuminte, poezia lumii ăsteia, ocrotită de placenta cerurilor, din care și-a potolit setea și foamea, sorbind apele de sus. dar te-ai obișnuit să dormi și, obosit, ai lăsat neprivirea să adăpostească întreaga așteptare.

urmează drumul...

împreună. 

dacă ai pășit tărâmul adâncului din tine înseamnă că ai încolțit.

din tine vei renaște într-o dualitate a eului care a stat atâta vreme singur. apele tale se vor retrage pe locul lor, vor sta acolo cum pruncul în pântec, iar visele îți vor zbura, precum păsările în văzduh. nu va fi despărțire, așa cum nici pământul nu se desparte de ape, ci prin malul său se lasă mângâiat de val; cum nici apele nu se despart de cerul care le sărută la orizont. 

căci, după ce ai încolțit, în tine vor răsări celelalte. le vei numi, să le poți știi atunci când le cauți și să îți recunoască chemarea atunci când le vei striga. așa, împreună, vor deveni împreunare. din apele de jos se vor hrăni iubirile, din apele de sus vor gusta dorul nemuririi, ele, toate care s-au ivit la fiecare întâlnire; a ta cu tine, a ta cu tot ce a răsărit din tine. 

privește aștrii...

pe cale, atunci când îndoiala te va cuprinde, ori rătăcirile îți vor încurca potecile, nu lăsa privirea în jos- acolo te vei întoarce când vei căuta altceva, nu drumul. te uită spre cer, acolo este ghidul tău. în fiecare dimineață va fi un răsărit, reperul tău în lumină și în fiecare seară un apus care îți va lăsa în noapte luna și stelele drept călăuze. 

căci, dacă îi lași să te slujească, tu le vei primi îndrumările. așa cum se desparte lumina de întuneric, te vei despărți și tu de necunoaștere, dar n-ai să guști din ea ca din nevoie, ci ca din foame; fiecare îmbucătură are locul sau în trupul tău și aduce în tine praful stelelor care a poposit între apele de jos și apele de sus. la fel, fiecare strop de cunoaștere, va fi fasciculul de lumină pe care îl vei urma atunci când vei lăsa privirea în jos; îți amintești, acolo te întorci când vei căuta altceva- acolo, în adâncul din tine.

desprinde-te...

perfecțiunea nu poate exista în singurătate și nici toate acestea nu-ți vor fi fost oferite pentru a păși în ele, ci împreună cu ele. când apele se ating o fac să lege lumile între ele și să le facă să pulseze. nu-i mersul în două picioare călătoria, cum nici zborul păsărilor, ori înotul peștilor... toate le vei primi atât cât le vei cere. să mergi pe calea apelor, dacă n-ai fi văzut peștii n-ai fi știut, așa cum zborului nu i-ai fi scris versuri dacă n-ai fi văzut păsările. cum nici râul nu-i fără izvoare, nici închipuitele vise nu-s fără adevăr. 

între toate cele care umblă, care vor zbura, vor înota, doar unuia îi va fi dor și-atunci va căuta prin închipuiri,  să se regăsească, prin rugă, să redevină, prin cuvânt, să se întoarcă. 

căci drumul său nu-i spre altundeva, e spre a sa origine.

călătorește...

(notă: ca să distrugi întregul este suficient să distrugi unul dintre elementele primordiale- ziua și noaptea, inseparabile, cerul, pământul... de ce ordinea a fost asta: separarea luminii de întuneric, separarea apelor prin cer, separarea pământului de ape; dacă privim cu atenție procesul creației a fost o separare continuă. de ce?)