alegere

cântecul 
alege cine să-l asculte 
așa cum razele de soare aleg cui să mângâie chipul 
cum apa alege cui să potolească setea
iar cerul cărei inimi să-i primească ruga

cântecul 
alege în care clopote să răsune 
iar clopotele
clopotele prind în umbrele lor aripa luminii 
și lumina 
astfel rănită 
lasă pe obraz lacrima 
să cearnă clipele-n oftatul celui care le ascultă

toate acestea te-au ales pe tine 
încă de pe vremea când dormeai printre stele 
și-au pătruns în miezul ce-ți creștea 
înainte să ți se prindă carnea în chip

toate te-au ales

tu le-ai primit?

cât ține un vis e visare

când timpul dormea și tu nu erai dormeam și eu 

și în toate nimicul era 

pe zori ai pășit desculță și acoperită doar cu pletele 

îți cădeau ca o noapte topită peste sânii setoși 

așa te-am găsit 

când timpul a prins să se învârtă cu noi 

într-un pahar din care 

se înălța în stoluri 

aroma florilor de măr

unde-i petala căzută 

deasupra pe ramuri e fructul 

sub raze de soare el crește și crește și crește 

deodată cu el 

timpul își adună toate zborurile într-unul 

până devine o clipă

ce a rămas din momentul acela 

când tu foloseai mâinile să îmi spui 

iar eu te ascultam bucată cu bucată 

sunt ochii tăi pe care i-am păstrat fără ca tu să știi 

atunci când ți-am sărutat pleoapele

ca și când n-ar fi fost de ajuns avalanșa în care tu rostogoleai șoaptele 

ți le mai amestecam și eu 

cu verdele albastrul stropit 

ici colo 

cu grăuncioare maronii din ochii tăi

așa îmi rezulta o înghețată cu gust de tine

tu spuneai eu te gustam

și-acum te simt dulce acrișoară și-un caramel pe buze

dacă n-aș ști că e doar o senzație 

că ușa se va deschide 

și se vor întoarce toate 

în toate ești tu 

aș crede că încă mai ești aici 

și că eu nu ascult tăcerea 

și nici nu mă uit într-un punct gol 

din paharul gol 

numai și numai să nu pierd visarea 

exercițiu de leac

pe oglindă se văd urmele laptelui 

e mult de atunci 

te uiți și îți spui că tu poți ierta 

apoi repeți cât să fii sigur că sticla nu înghite vorbele și 

că cel care te privește 

crestat în șiroaie de lacrimi pe care le așezi să pară niște șanțuri sfărâmicioase 

fără să te asculte

nu-i un ecou 

tu poți ierta tu poți ierta tu poți 

tu poți tu poți tu

tu

un exercițiu un îndemn un moment 

te uiți în oglindă și îți dai seama

că nu este vorba despre tine 

este despre ceea ce porți în tine

tu poți uita

celui din oglindă îi pui un zâmbet pe față pe care nu-l ai

dar i-l pui căci poate poate înveți să-l porți și tu

tu poți uita tu poți uita tu poți

tu poți tu poți tu

tu

un loc din tine se golește un altul se umple 

oglinzilor întregi li te arăți întreg

dar în ele se văd doar cioburi din tine

să le lipești n-ai cum

doar poți să le mânuiești cu grijă

în fața blocului

dacă ar fi să jucăm șotronul iubirii aș ocupa cu inima mea pătrățelul de lângă cel ocupat de inima ta și-aș sări într-un picior peste misterul care pulsează între ele

m-aș lăsa învins doar să te văd râzând atunci când îți iei prada  și-o duci să petreacă noaptea alături de tine

a doua zi te-aș ruga să-mi dai inima înapoi să ne mai putem juca o dată

schimb

îngerii care au tăcut nu au uitat vorbirea 

nici în temnița muțeniei nu sunt 

își vorbesc doar între ei 

sătui de zarva unei lumi muribunde 

au prins gustul tăcerii atunci când 

au ajuns în lumea aceasta 

unde mirosul de putregai și ură se înălța 

într-un abur atât de dens încât 

aripile n-au avut scăpare 

prea grele și îmbibate 

le atârnă pe spate

de la ei au învățat unii oameni dârzenia 

și că lupta nu este cu moartea 

ci cu neputința lor în fața acesteia

de la ei au învățat să citească poemele scrise în Braille 

să poată privi zarea cântată în versuri

în semn de recunoștință 

oamenii le-au desenat contururi în care îngerii zboară

Ierbar- plantă la dosar

Se crapă de ziuă. Nici nu știu dacă să mă bucur sau nu. Început de an, început de zi, noi speranțe. Am încercat întreaga noapte să dorm. Gândurile se înfășurau în jurul meu precum o sârmă ghimpată. Au fost clipe când îmi doream să fiu o plantă. O plantă precum lăcrămioarele. Să mă înalț vremelnic și timid, pe ascuns, când se topesc zăpezile. Să mă iubesc cu o rază de soare. Apoi, rușinată, să mă las frunză, la umbra pădurii, până într-o altă primăvară. Și până atunci să dorm. Fără gânduri. Îmi imaginez că plantele nu au gânduri. 

Totuși. Zorii au răzbit prin fereastră ca și când ultimul loc unde și-ar fi putut desluși existența acestora n-ar mai fi fost altul decât camera mea. Am încercat să mă mint.  Am încercat să mă prefac. Simțeam că, macar cinci minute (doar atât) mi-ar fi fost de ajuns și aș fi adormit. Ca o plantă. Nu până la primăvară. Dar, cel puțin, până ce soarele se urca pe suliță. Degeaba!

M-am ridicat, ușor amețit, după o altă noapte nedormită. Am făcut un duș. Apa fierbinte mă izbea pe spate, iar eu mă supuneam acelei mici plăceri ca și când ar fi fost ultima dintre ele. 

- Viața nu e neapărat un duș rece...

Un gând ce mi-a adus în minte imaginea Oceanului Înghețat. Nu știu de ce. Poate că eram prea mulțumit de starea propriei relaxări. O neputință mulțumitoare. Un sine împăcat.

O cafea...

Nici nu contează altceva...

În acea zi am fost OM. O condiție ! Un fel de... ceva. Și nici măcar nu aș fi gândit la acea zi dacă nu mi-aș fi dat seama că eu, omul, nu sunt, nici măcar pe departe, o plantă. Nici măcar un dosar!

- Cum adică, un dosar!? 

Simplu! Un dosar de restituire a unei taxe de mediu, plătite pentru o mașină,  pe care l-am depus la autoritatea competentă în acea zi. Funcționarul de la ghișeu mi-a spus (după ce a verificat actele):

 - Reveniți pentru soluție în 10 martie.

Aș fi uitat și asta, dar...

La câteva ore am fost la gastroenterolog pentru o consultație. Aveam programare rezervată cu vreo 20 de zile înainte. Niște dureri, arsuri... mă deranjau. Am renunțat la unele obiceiuri, la unele alimente, așteptând răbdător momentul consultației. 

În acea zi am fost la medicul specialist. După câteva întrebări și palpări abdominale, mi-a scris un bilet. Un bilet cu care urma să mă duc, următoarea zi, la prima oră, la recoltare de sânge. Știți cum e, analize.

La plecare, medicul mi-a spus:

- Treceți pe la recepție să vă programeze pentru interpretarea rezultatelor analizelor și să vă prescriu tratamentul.

Așa am făcut. La ghișeul cu pricina am spus ceea ce mi-a spus medicul.

- Sunteți programat pe 10 martie.

Undeva, între mine și persoana care tasta ceva, s-a născut o umbră. Și atunci m-am simțit bine. Eram o plantă la umbra pădurii. Apoi umbra s-a transformat în copaci și copacii în bușteni. Buștenii râdeau cu niște dinți murdari, la vedere, și niște utilaje greoaie îi tocau mărunt. Pământul plin de frunze se golea de frunze și aluneca într-o tocătoare imensă. Undeva, în celălalt capăt, pe un tub, ieșeau, unul după altul, niște dosare. M-au prins și pe mine în tocătoare și m-au tocat. Mă uitam fără mirare la mine. Devenisem un dosar.

...

- Te-ai trezit! În sfârșit!

Era un chip drag mie. Mă mângâia. Acea mângâiere de care nu te saturi o viață. I-am luat mâna și i-am strâns-o cu toată puterea pe care mai aveam și am întrebat: 

- Ce s-a întâmplat?

- Ai leșinat. Ai stat în comă.

- Ce lună e!? am întrebat, imediat, panicat.

- Iunie, de ce!?

- Futu-i!! Aveam programare!

28.01.2020

descântec

unde-n colțu-acela de unde-ai plecat 

umbre nu-s s-ascunzi 

ochii-ți sunt de jale 

unde-n lumea aceea 

în urmă ai lăsat 

crezând 

despre cele care-n rugă 

tu le-ai așezat 

rând pe rând 

pe cale

toate acolo le-ai păstrat 

unde-n fiecare 

din mister ai îngropat 

unde-n camera cea mică 

pus-ai semn să le găsești 

loc de îmbrățișare 

frigul te-a primit uimit 

unde-n cuib de frică 

se clocesc doar amintiri 

gânduri zburătoare

prețul unde-n iarmaroc 

unii-și caută să vândă 

unde-n ruptele bucăți 

din acel meleag 

potolește dorul 

care se mai dă la schimb 

care-i de pomană 

unde-n la răscruce 

se aruncă banul 

plată pentru dus 

s-ajungă 

unde-n apa de fântână 

stins e tot ce arde 

unde-n codrul primitor 

corbii se răstoarnă 

dincolo de-apus

unde-ai fost îl lasă 

tu te-ntoarce întreg 

încredere

dacă îl ții de mână ca pe un copil e un copil 

îi dai drumul

când se împiedică de o floare nu-l cerți 

floarea nu o rupi 

îl înveți să mângâie culorile 

și îi arăți petalele care se joacă în vânt

îndemni s-alerge după ele

dacă îl ții de mână ca pe un om mare e un om mare

frunzelor care îi cad peste umeri nu le ceri socoteală

pe aceea rătăcită prin părul lui o iei și îi mulțumești

cu un zâmbet 

nu-i grea povară dar îți place jocul de-a fi 

cumva din mâna aceea îți sorbi seva

și mai crești 

în petale s-au spulberat mâinile 

și-ntre frunze s-a rătăcit linia vieții 

dimineața soarele a topit respirațiile

spre seară

mănuși de mătase mângâie nervurile

palmelor veștejite

iar tu visezi 

și încă îl mai ții de mână

așteptări

dintre toate așteptările pe care le-am întâlnit ultima așteptare a fost cea mai grea 

mereu ultima

așteptarea bunicii

m-am întâlnit cu aceasta atunci când ea 

o femeie fără școală cu un trup osos și zdravăn

așa îmi părea 

o stâncă clădită atât de bine încât să nu se  macine precum calcarul sub șiroaiele de lacrimi 

căci vă spun 

în bunica sigur era un izvor de dor de milă și apăsare

așteptarea ei 

să vă rugați maică 

să nu furați să nu mințiți și să fiți oameni buni

așteptarea mamei

o femeie în care ruginise cuiul speranței pe care și-l bătuse adânc în inima ei mare pe care o purta în trupul său mic dar puternic

să învățați că pentru voi învățați că eu am făcut numai patru clase 

că ai mei n-au avut să mă ție la școală să termin și eu măcar șapte clase 

acum eram învățătoare ca Stanca lu Niculae...

hai mamă 

mă îndemna în timp ce lua caietul de pe coperta căruia mă urmărea la tabla înmulțirii care mi se părea cu atât mai grea atunci când afară copii băteau mingea

așteptarea ei 

să terminați mamă o școală

o profesională să aveți meserie și care veți fi în stare 

să terminați un liceu ca să ajungeți și voi oameni mari

ca domnii ăia

pe atunci nu aveam așteptări 

dar aveam niște griji care nici nu prea erau ale mele 

erau la grămadă 

ca nu cumva virusul ăla despre care tot auzeam că se transmite prin perfuzii transfuzii și alte fuzii să mă afle

dar și grijă de ciuperca aia care ne pricinuia găuri prin ozoane 

și ne pricopsise cu niște măști hidoase prin debarale 

ba și cu niște buncăre pe sub blocuri și case 

dar și cu obiceiul ca periodic să ne pipăie unii pe la gușe să vadă dacă ne trebuie iod

apoi...

acum am învățat să nu mai am așteptări 

doar să caut să înțeleg cum au devenit așteptările

cum astăzi bunicile își caută nepoții pe meleaguri îndepărtate și îi mângâie atingând ecrane 

cum o mamă privește trupul de cristal al copilului

pe care încă îl mai aude spunându-i la telefon 

eu mă arunc mamă...

pare un vuiet din care 

aud șoptit

să te aștepți să se rupă blestemul 

copile

o piedică în calea uitării

de unde priveam

pământul pătrundea apele până la orizont

părea un drum către capătul lumii

mi-am sprijinit genunchiul și-am apăsat 

să îmi rămână gustul locului în durerea 

pe care o simțeam până în os 

ori chiar mai adânc 

într-un gest al prețuirii pentru ceea ce-a fost

piedică în calea uitării

am închis ochii să revăd tot 

ce am petrecut 

pietre nu am întors 

ramuri nu am rupt 

n-am scrijelit pe stâncă...

în urma mea fiecare pas era înghițit 

de următorul 

ce dezamăgire 

pământul acela pe care l-am văzut 

era doar o insulă în depărtare 

priveam de pe mal către ea 

cum stătea lipită pe acel orizont 

și-mi părea 

un capăt de drum al apelor care 

îmi udau tălpile afundate în nisip unde 

am rămas să-mi prindă rădăcini

gustul cuibărit în oase

simbioză

am acest defect din naștere

la început cât o aluniță

eram eu în cârca mea

tăcut și mic nu mă deranjam cu nimic

de-ar fi stat vremea pe loc

dar vremea trecea

mă lățeam în umeri 

mă ridicam spre cer

privirea-mi căuta spre zare 

nici nu mai știam de mine 

cel pe care îl căram creștea

până când am început să-mi vorbesc eu mie

mai întâi șoptit apoi mai tare ca unui egal 

ce-mi sunt

atunci a început să-mi fie greu 

din ce în ce mai greu

să mă aplec sub greutatea care îmi crescuse 

atât cât puteam să mai duc

am acest defect din naștere

să cresc să trăiesc să mor 

o dată pentru mine

odată cu mine

în loc de titlu, în introducere, o manea

ești atât de uimit 

despre lume nu știi nimic 

te-au năpădit 

întrebările 

de mic

omul

spune nu pot și nu spune asta ca pentru sine, o spune vehement, până când acel nu pot devine un nu se poate universal

și așa își construiește viața pe ceea ce este acceptat ca fiind adevărat fără să fi fost demonstrat vreodată 

a înlocuit nu se poate demonstra  cu nu trebuie demonstrat și a dat și un nume acestui tip de adevăr, i-a zis axiomă

omul

el este ca o sită, cerne adevărul

rămân adevăruri nedemonstrate deasupra și despre ele se pronunță: astea nu! le aruncă la groapa ignoranței

despre cele care trec prin filtrul personal, trage cu ochiul în stânga și în dreapta să vadă cum e în sita celorlalți, mai elimină câteva, să nu pară nebun, pentru ce rezultă se pronunță: astea da! apoi se apucă de construit

construiește lumea castelelor de nisip! privește către orizont și notează: dincolo de el este o groapă 

nu a căzut nimeni în ea, dar asta este o axiomă, deci trebuie să credem că mulți și-au rupt gâtul pășind dincolo de orizont 

pune soarele să se învârtă în jurul pământului și de-ar fi să fie altcineva buricul universului, pe acela îl va numi eretic 

numai bun de ars pe rug, ori să fie despărțit de capul său, despre care, oricum, nu s-a demonstrat că acolo îi este locul

omul

pentru a legitima noțiunea de absolut a inventat noțiunea de adevăr fundamental

și pentru ca, de câte ori greșește, să aibă pe cine da vina

vis dezbrăcat

hainele pe care nu le-ai mai purtat 

să mă despart de ele nu pot 

aștept să le mai îmbraci o dată 

cred că unele ți-ar fi largi 

altele strâmte dar oricum ar fi 

aș vrea să te văd cum le probezi

să-mi aduc aminte povestea lor și a ta 

le pun pe pat 

mă acopăr cu ele și visez

culorile tale mă pătrund 

iar eu rod din fibrele țesute pe care tu le porți 

și caut să te ating cu buzele

să te gust 

dar te pierzi în toate cele ce sunt 

îți pui haine noi să te arăți lumii 

lumea este multă și se uită la tine 

doar cei cărora le-au ars hainele în focul dorului 

doar ei te și văd...

un gând într-un vis dezbrăcat

primesc un colet pe care scrie

destinatarul nu a fost găsit la adresă

îl desfac

sunt hainele tale pe care nu le-ai mai purtat demult

destin inversat

tocmai când era să se așeze pe marginea pervazului

o adiere din visul pe care-l trăiai a înălțat

ca pe un fir de praf

dimineața aceea

atât cât lumina ta să întârzie

te-ai ridicat doi pași deasupra cerului 

să dai mâna cu soarele

deloc grăbit

încă mai mângâia ziua cealaltă

tocmai se sfârșea

zburai către apus 

ca și când ai fi fugit de un nou răsărit

un joc de-a v-ați-ascunselea în care

bătrânul cu plete de aur îți zâmbea

și te lăsa să alergi

oricum te va găsi într-o dimineață fără zbor 

și fără vise

trup de lut

o brazdă adâncă gândurile-mi ară

ar trebui să las acolo sămânța nespuselor 

să o păstrez sub un giulgiu până când

va germina în cuvinte întregi 

care ar putea să zboare

dar nu ca baloanele din iarmaroc

să zboare ca rândunicile atunci când 

la început de toamnă își scriu 

peste albastrul înalt

povestea care-a început de astă-primăvară

mi-ar trebui o mie de vieți

în una să tac în alta să spun 

în una să acopăr în alta s-adun

tot ce am semănat sub toate brazdele 

grăunțele

rămase-n așteptare de soare și ploi

după ce-au stat adormite sub zăpada

ultimului anotimp din cealaltă viață

cândva am fost o casă din lemn și pământ

în copaie copilul doarme

înfășurat în sac de cânepă drept așternut

peste lemnul cu venele crăpate 

cântec de leagăn îi este un șuier de vânt 

care zboară agale în noaptea de mătase

toate acestea-s demult

de pe vremea când paiele aurii 

se îndesau prin saltele și

pe alb de perete

cu negru de fum se creiona 

desenul icoanei sub ea

între umbre se prindeau ielele în joc

și pluteau

peste podeaua plină de praf și de scrum

povestea ascunsă se putea citi 

pe chipurile celor adunați

în jurul lămpii din care lumina 

răsărea în clocot de foc

iar preșul întins pe jos 

cuprindea eternul și părea

un câmp plin de flori

din care

sămânța iubirii pocnea

hora

dacă nu ai o lume perfectă cauți una mai pe margine

acolo unde oamenii încă mai dansează în ploaie

îl iei de mână pe cel din stânga 

îl iei de mână pe cel din dreapta 

și te pierzi într-o horă nebună 

lăsând să îți curgă

pe frunte pe obraji pe umeri 

șiroaie

amestecate cu lacrimi 

despre care nici nu vei mai ști 

care sunt ale tale

și asculți și asculți și asculți

acorduri pe care

în mijlocul acestei lumi le-ai aflat

și știi

durerea cântă doar celui aflat în suferință 

pentru ceilalți este mută

dincolo de noi

atunci când poarta s-a deschis 

între noi s-a ridicat un cer pe care te-ai înălțat 

păreai un gând lipit de o sticlă albastră 

ți-ai trecut mâna prin păr ca și când 

zborul trebuia să se desprindă 

într-un stol de milioane de gânduri 

și-mi arătai cu degetul către ele 

- vezi cât de rătăcite și dezorientate sunt toate 

pe acest văzduh vertical 

mi-ai spus 

apoi te-ai scufundat în albastrul oglindă 

am tras la loc poarta din fier 

grea și rece 

să-mi dau răgaz cât să-mi închipui 

următoarea întâlnire într-o altă poveste 

dar nu a fost 

mereu și mereu rămâneam 

prins de coaja pământului 

privind la umbra pe care o lăsai în urmă  

- tu nu știi să zbori?

m-ai întrebat

ți-am privit ochii ca și când 

dincolo de acea depărtare din ei 

mi-ar fi făcut cu mâna un băiețel 

de undeva dintr-o întâmplare în care 

eram și eu altfel 

îl țineam de mână și nu existau porți 

nici oglinzi albastre 

iar eu știam să zbor 

dar ochii tăi au privit cerul acela vertical 

și-au zburat ca doi fluturi într-o spirală 

- tu nu știi să mă vezi 

mi-ai spus

ziua care lipsește din calendar

în ziua care nu s-a mai scris 

s-a întâmplat ca apele să curgă în sensul înghețului 

plantele să crească în pământ 

animalele să meargă cu spatele 

păsările să se ascundă în ouă...

noi doi 

ne uitam numele 

și încurcați de această situație 

nu ne mai vorbeam 

după ziua aceea

lumea avea nevoie de câteva zile bune în care 

să le pună în ordine pe toate 

iar noi 

vorbeam unul peste celălalt 

ca să spunem tot ce tăcusem 

pe vremea aia se ținea postul după sărbători 

penitență pentru cât de multă risipă și destrăbălare aflaseră 

dar și pentru că era mai ușor să petreci mahmureala 

având capul lipit de pământ 

dacă nu mai puteai să stai aplecat 

te așezai pe spate 

întindeai mâinile 

și oricui te-ar fi întrebat 

i-ai fi răspuns că faci crucea

și-a fost o zi 

și-au văzut că asta-i bine

metronom

doar atunci când ies din casă și dincolo de vale

ca un ochi de pisică

sticlos

cornul lunii mă privește

și îmi caligrafiază cu degetul său luminos

pe pânza de ceață

nimicnicia

doar atunci eu cresc un pic peste nimic

doar atunci când îmi rămâne casa goală și-n ferestre

se lovesc secundele aruncate de ceasul care

rămas singur 

nu mai înțelege care îi este rostul

iar eu le privesc peste umăr

cum îmi fac cu mâna la plecare

doar atunci înțeleg că drumul merge mai departe

și dincolo de după colț ferestrele nu se mai văd

doar atunci când mă întorc acasă și înăuntru e gol și golul mă doare

dar nu spun nimănui

doar atunci știu că luna e acolo și e mare

iar eu voi mai crește un pic și mâine

voi mai călători și-am să număr 

de câte ori găsesc drumul înapoi

portret fără zahăr

atunci când nu mai poți 

ai putea să te desenezi din nou 

ștergi ridurile 

pui în ochi o sclipire care răzbate peste timp 

către locuri unde 

încă te mai visezi

și zâmbetul de altădată

neapărat zâmbetul 

și gata

ești ca nou 

ar fi portretul cui?

crezi c-am uitat când îmi spuneai...

așa ai fost croit 

tot din petece 

nu s-a găsit nici un suflet întreg să îți dăruiască

o vână de aici 

o bucată de inimă de colo și

tot ce n-ai avut ai luat de pe drum

așa te-ai întregit

n-a fost croitor de palat cel care

cu șnur te-a legat

nici material pentru un buzunar

mai către piept 

n-a mai rămas

și-n fiecare toamnă

după ploi

trupul ți s-a strâmtat

pe alocuri s-a și deșirat

acum te privești  

dimineața în ceașca de cafea

în care amesteci

să prinzi în cusătura amăruie

bucățile care stau să cadă

pe care le tot aduni

le numerotezi și le pui

seară de seară sub un cearceaf

să doarmă împreună

fotografia asta are un cusur

ai crede că o fotografie 

este doar o întindere nesfârșită de puncte inerte 

care au gustat din culorile luminii 

și s-au lipit de o foaie

n-are glas 

dar îți spune povestea așa cum a fost 

pe care o știi în toate detaliile sale

cu fiecare șoaptă 

tresărire 

ori un gest cât de mărunt 

și-asculți 

privind la ea 

căderea frunzelor 

care își petreceau zborul 

acum 

înțepenite ca într-o mirare 

par nemuritoare

se poartă ca pe un zâmbet

deși nu este al ei 

ți-l oferă drept cuib 

doar fiara se înfruptă în el 

tu ai să-l guști

o fotografie n-are miros 

dar tu îl simți ca și când 

vaporii răsuciți ar pătrunde 

precum un burghiu 

prin petele de culoare 

inspiri adânc 

și simți parfumul vremurilor acelea

o fotografie poartă clipa în eternitate 

dar nu știe să oprească timpul 

și nu îți răspunde la nici o întrebare

vapori de rugă

dacă în locul icoanelor s-ar pune oglinzi 

omul s-ar închina sieși 

atunci când te închini la o sticlă 

te-aștepți ca măcar chipul de pe ea să-ți zâmbească

și încă n-am învățat să ne închinăm în bucurie 

dacă întorci spatele icoanelor sau oglinzilor 

aducerile aminte îți vor spune că este despre rugă 

atunci când sinele 

așa cum va fi să afle privind flacăra lumânării 

- mângâiere fierbinte pe buza tăcerii 

va călători către înalt

rănit și-n suferințe 

tot sufletul se ascunde sub o armură de piatră 

să-l atingi nu-i de ajuns 

o rugă și fiecare lacrimă interiorul i-l seacă 

nu poți rupe bucăți dintr-un templu să le porți cu tine în lume 

la templu te duci doar întreg

ar vrea să mai spună 

dar tot ce-ar mai spune strigare ar fi 

din trupu-i de plumb clopotul bate a jale 

podeaua e rece 

cioburile-n cădere răsună

pe sticla plină de aburi 

ruga ce-o scrii 

pierdută va fi

 

 

să ai loc îți trebuie chemare

înțeleg 

nu va intra în această lume și nu pentru că nu ar fi loc

printre pietre oricâte ape-n cascade ai pune pe stâncă tot nu s-ar îneca muntele 

așa cum oricât s-ar lăți deșertul sub nisip apele vor potoli setea celui care o va găsi

sămânța la prima ploaie va încolți

e loc 

chiar și de pe partea nevăzută a Lunii cuvintele ar fi la fel de pline ori la fel de goale

și-ar fi ca și cele de prin această lume

despre stele iubire depărtare

până când fiecare va folosi tot mai puține cuvinte și tot mai puține până la un om un gând și un cuvânt nimic mai mult

și-ar mai rămâne loc de și mai multă tăcere

înțeleg

nu va intra în această lume și nu pentru că nu ar fi loc

dar nu are loc între noi 

căci spațiul nostru este insuficient insului și-atunci a spus

veniți voi la mine!

dependență

tocmai când renunțasem să mai caut vreun leac și mă învățasem cu acel tremur care îmi revenea la fiecare bătaie de inimă și nici nu mai adăugam poveștilor despre zbaterea care mă însoțea prin toate visele uneori un tic precum o zvâcnire a cortexului...

tocmai când descântecele naturiștii psihologii prietenii colegii de la serviciu vecinii chiar și câțiva necunoscuți din piață 

când toate astea au dat greș în deslușirea bolii pe care o purtam ca pe o necunoscută anatomică despre care unii spuneau că-i soi de studiu și ce păcat că nu sunt broască

atunci mi-a zis unul de își spunea poet când ne-am întâlnit la o lansare de carte a unuia care ne-a dat și autografe și niște covrigei de-l tot suduiam că n-a pus și el o sticlă pe masă

mi-a zis că eu sunt în sevraj

ce sevraj mă că sufăr de peste două decenii

cel mai lung sevraj este acela pe care îl trăiește dependentul de dragoste mi-a spus

particule

bucățile desprinse dintr-o stea nu-s alte stele

cum nici dintr-o iubire nu faci mai multe

tot ce se desparte nu se mai împreunează în sine 

iar ce a fost zdrobit vreodată risipit de vânt va fi o parte 

prin iarba pe care se odihnește călătorul își prinde 

rădăcina pasului următor sprijinit în toiagul ce-l poartă 

de se va rupe-n a sa apăsare 

semnul trecerii-ntr-o cruce în urmă rămâne 

să arate o poveste

drumul a doua oară  nu este 

la vremea plecării  

ia doi bănuți în buzunare și cartea pe care ai scris-o

și o lumânare 

pentru cea mai lungă noapte dintre toate 

taina

cum se pune verdele pe un zid care a murit în picioare 

în jurul lui dărâmate-s toate 

și-apoi din verde crud se transformă în verde mucegai 

până când primul strat de tencuială se sfărâmă 

printre ruine uneori încolțește o floare 

și fluturele de o zi îi soarbe povestea 

de-ai să le găsești urma vei afla că adevărul nu este de ajuns

cum își caută pasărea cuibul la care se întoarce mereu 

dar unde nu-i cuibul omului ce-a fost 

acum doar o floare sub ea o petală 

zborul acela-i doar o îmbrățișare 

și strigătul ce-auzi e cântec de jale 

de-ai să-l asculți vei cunoaște că pasărea nu îmbătrânește 

pasărea moare

cum își vede omul trupul zdrobit și-n plâns își caută dezlegarea 

pe locul pe care el a înflorit 

a crescut și s-a uscat floarea 

fluturele de o zi 

pasărea călătoare sunt îngropate de mult 

cu o rugă pornește lucrarea 

își vindecă trupul și mintea 

și-o nouă casă-și zidește 

de-ai să-l afli să-i dai apa să-și potolească setea 

sinele să spele

fobie

am văzut petala  

era devreme 

se dezlega pe sine de sine 

de colțuri albastre

apoi a tăcut

pe podea

de atunci 

am teamă de fluturi

artistul

oare cum au arătat, zâmbetul modelului pus pe pânză, fibrele aliniate în marmură, lacul sau marea, carul sau florile câmpului, căpița, pridvorul sau ulciorul și ce culori au avut, atunci când au fost privite?

toate, în lumina lor, ar fi frumoase, mai frumoase și mai frumoase... dar nu într-atât încât să fie perfecte

toate sunt, în clipa următoare, altfel

unde este floarea? 

unde este câmpul? 

lumina pleacă și vine

le duce cu ea pe toate și le uită dincolo de umbre?

ce a fost, de-ar mai fi, tot s-ar prelungi dincolo de lumini și umbre, așa cum au fost puse în cuibul facerilor alături de așteptările născute din somnul eternității, în cea de a șaptea zi

acolo s-au dus și le-a cuprins în sine și sinele în toate

călător

îți poți închipui că a fost un început, dar început nu a fost, altfel n-ar exista noima facerilor, căci facerile n-au fost să se atingă,  ci doar să fie un pământ și un cer și tu între ele. un joc care nu s-a mai sfârșit. 

unde te afli nu-i loc să fie pustiu, doar dacă pustiul îl porți în tine. 

trebuie să cauți întregul în adâncul din tine, să îl pătrunzi; și nu va mai fi să fie gol, și va respira. răsuflarea aceea te va mângâia dacă vei ști să o primești, altfel vei fi purtat ca o frunză în vânt. oricum ar fi, trebuie să privești. îți lași neprivirea deoparte și te muți în tine. în fiecare dimineață când vei deschide ochii îți vei aminti că mai întâi a fost o seară înaintea ei. 

așteptarea. 

între dimineață și seară vor fi nefacerile unui timp în care doar vei privi în jur și vei cunoaște clipele așteptării. ai tot timpul care nici măcar n-a avut început și nici sfârșit n-a avut, doar o prezență a singurătății. 

căci, înainte de a prinde apele, ai știut să te așezi între ele; numai separate lumile pot avea grijă una de cealaltă. în apele de jos a crescut, cuminte, poezia lumii ăsteia, ocrotită de placenta cerurilor, din care și-a potolit setea și foamea, sorbind apele de sus. dar te-ai obișnuit să dormi și, obosit, ai lăsat neprivirea să adăpostească întreaga așteptare.

urmează drumul...

împreună. 

dacă ai pășit tărâmul adâncului din tine înseamnă că ai încolțit.

din tine vei renaște într-o dualitate a eului care a stat atâta vreme singur. apele tale se vor retrage pe locul lor, vor sta acolo cum pruncul în pântec, iar visele îți vor zbura, precum păsările în văzduh. nu va fi despărțire, așa cum nici pământul nu se desparte de ape, ci prin malul său se lasă mângâiat de val; cum nici apele nu se despart de cerul care le sărută la orizont. 

căci, după ce ai încolțit, în tine vor răsări celelalte. le vei numi, să le poți știi atunci când le cauți și să îți recunoască chemarea atunci când le vei striga. așa, împreună, vor deveni împreunare. din apele de jos se vor hrăni iubirile, din apele de sus vor gusta dorul nemuririi, ele, toate care s-au ivit la fiecare întâlnire; a ta cu tine, a ta cu tot ce a răsărit din tine. 

privește aștrii...

pe cale, atunci când îndoiala te va cuprinde, ori rătăcirile îți vor încurca potecile, nu lăsa privirea în jos- acolo te vei întoarce când vei căuta altceva, nu drumul. te uită spre cer, acolo este ghidul tău. în fiecare dimineață va fi un răsărit, reperul tău în lumină și în fiecare seară un apus care îți va lăsa în noapte luna și stelele drept călăuze. 

căci, dacă îi lași să te slujească, tu le vei primi îndrumările. așa cum se desparte lumina de întuneric, te vei despărți și tu de necunoaștere, dar n-ai să guști din ea ca din nevoie, ci ca din foame; fiecare îmbucătură are locul sau în trupul tău și aduce în tine praful stelelor care a poposit între apele de jos și apele de sus. la fel, fiecare strop de cunoaștere, va fi fasciculul de lumină pe care îl vei urma atunci când vei lăsa privirea în jos; îți amintești, acolo te întorci când vei căuta altceva- acolo, în adâncul din tine.

desprinde-te...

perfecțiunea nu poate exista în singurătate și nici toate acestea nu-ți vor fi fost oferite pentru a păși în ele, ci împreună cu ele. când apele se ating o fac să lege lumile între ele și să le facă să pulseze. nu-i mersul în două picioare călătoria, cum nici zborul păsărilor, ori înotul peștilor... toate le vei primi atât cât le vei cere. să mergi pe calea apelor, dacă n-ai fi văzut peștii n-ai fi știut, așa cum zborului nu i-ai fi scris versuri dacă n-ai fi văzut păsările. cum nici râul nu-i fără izvoare, nici închipuitele vise nu-s fără adevăr. 

între toate cele care umblă, care vor zbura, vor înota, doar unuia îi va fi dor și-atunci va căuta prin închipuiri,  să se regăsească, prin rugă, să redevină, prin cuvânt, să se întoarcă. 

căci drumul său nu-i spre altundeva, e spre a sa origine.

călătorește...

(notă: ca să distrugi întregul este suficient să distrugi unul dintre elementele primordiale- ziua și noaptea, inseparabile, cerul, pământul... de ce ordinea a fost asta: separarea luminii de întuneric, separarea apelor prin cer, separarea pământului de ape; dacă privim cu atenție procesul creației a fost o separare continuă. de ce?)