vorba bătrânului

viața-i să te bucuri de ea, măi copile, nu câini!

avea o vorbă rară și un tremurat de palme 
de parcă
și-ar fi luat rămas bun,
mereu
dar, când punea lemnul pe capră, 
la umbră, 
sub prun
și mâna pe joagăr, 
tot tremuratul acela adormea 
sub tendoanele ce se încleștau 
ca și când, 
evadau 
dintr-un lagăr

și venele-i negre prindeau 
chip de râuri trezite
numai eu știu cum 
strângeam din dinți 
și-alergam după el
pe căi ocolite

își punea pălăria pe un genunchi 
și trăgea cu năduf o țigară
și-avea în el o tăcere 
plecată-n depărtări
din mine curgeau râuri, 
plămânii-mi dădeau pe afară,
dar nu mă plângeam, 
doar, 
îi căutam în priviri
pătrunsele zări