doar numere

un spațiu, infim, mai sus 

și poți să vezi cum se aprind stelele, 
chestiune relativă pe care 
o poți bănui citind un barometru.

un spațiu infim, ma jos 
și fumul se lăfăie, 
se joacă de-a ceața gri,
profită de chestiunea relativă;
în seara asta nu vrea să danseze cu norii.

dacă prind liniștea uitărilor, 
visul sânului protector mă îmbracă de hibernare. 
tot o chestiune relativă, 
somn al pulsului.

caii sălbatici aleargă prin mine, 
galop sau răscoală de sânge, 
dar asta-i chestiune deloc relativă, 
parfumul tău, absolut, e de vină.

asta se întâmplă când arăți cu degetul 
către absolut, ori către relativ, 
folosindu-te de sofisme și metafore, 
rămâi năucit.

că nu-i fumul după cum arată barometrul 
și nici cerul plin de stele când pui măsura unde dorești.

nimic relativ în a fi așa cum este în mod absolut.

și nici starea de bine nu-i întâmplătoare 
dacă mintea îți este alături, 
cum nici galopul caiilor sălbatici nu este etern 
și, știm, parfumu-i mereu efemer.