dragostea-i trup de ape

ce-i apa-n cascade? 
un strigăt de jale, un strigăt de joacă? 
o fi punctul culminant 
după ce s-au mângâiat 
o vreme, 
în dragoste, 
pământul și râul fără o coastă. 

știu că prelungirea noastră are forma apei, 
că nu-i nevoie de trup, 
oricum, 
te văd pretutindeni; 
ești locul adâncit din perna unde zâmbeai în somn, 
eu și un fir de lumină, 
strecurat pe furiș printre perdele, 
te mângâiam. 
ce mult îmi doream să mă visezi, pe mine!

ești ceașca din care ți-ai băut cafeaua, 
eu ghiceam în a mea, 
iscoditor, 
nesătul de drumul sorții 
ce mă îndemna să privesc 
jumătatea sânului ce înflorea 
răsfățat în decolteul tău; 
silueta ta ieșind pe ușă, 
păstrată ca o fotografie în minte, 
să-mi țină de dor până ne vom revedea.

liniștite, 
apele își așează pletele pe mal 
și malul doarme 
și zâmbește în somn; 
că, de-am fi de lut și dragostea ar fi o apă, 
ne-am topi, 
am deveni noroi. 
chiar și așa am fi împreună 
până când apa nu va mai fi 
și noi 
am redeveni țărână. 

dar suntem din cuvânt șoptit, 
în zi de odihnă, 
fără trup; 
prin noi curge dragostea și arde, 
alunecă în toate formele, 
culminează-n cascade.