ecouri

unde te duci?
și mersul legănat te îndeamnă să mergi 
ca și când ai fi un poznaș
nici nu mai știi 
de câtă vreme unghiurile au înțepenit în spațiul lor, 
lipite de cerc, 
chiar sub rotule

prinzi potecile, 
care altădată le pășeai pe verticală, 
le așezi pe drum, 
le întinzi cu podul palmei, 
nici măcar o scamă să nu rămână deal

unde te duci?
acum privești, 
din când în când, 
înapoi, 
peste umăr, 
e foșnetul acela ce cântă mereu
mai stai! mai stai!

aveai privirea doar spre înainte 
și caii galopau zgomotos în urma ta
le simțeai răsuflarea înspumată în ceafă 
și zâmbeai
știai că n-au să te ajungă

cumva, 
s-au adunat toate firele de nisip în cioturi, 
să pășești peste ele
nu-i loc,
să alergi nu poți,
iar caii…
caii își flutură coamele în fața ta

unde te duci?
tu stai pe o bancă 
sub un castan 
și tremurul din mâini te scutură,
dar tu ești în căruța aia, 
strigând cailor să prindă curaj
doar râsul vostru 
se-aude peste toată valea
și ea ți se prinde strâns de trup, 
de parcă ar vrea să te știe acolo, 
în zborul ce vă amețește

ecourile au tăcut

pe o alee verticală
o frunză se cerne
îndrăgostiții aleargă
în urma lor caii