mi-aduc aminte

mirosul ăla, 
autentic, 
de aluat dospit,
de lemn ars pe vatră, 
de sub țest 
unde
cânta pâinea și, 
pe rochia de jar, 
un guguloi - 
că nu era scăpare 
să nu-l furăm, 
să-l plesnim pân’ la turteală
cât să danseze- 
apoi 
pe jar, 
să facem o cocoace
aia era pâinea noastră, 
a copiilor

mi-aduc aminte
mirosul ăla de brânză aburindă, 
un boț, 
pus sub felia de mămăligă 
tăiată cu ața
să legumim
că nu era mai mult

mai mult era iubire 
și nici foame 
nu ne era vreodată
că ne săturam cu mirosul
si cu fructele 
pe care 
le furam de prin grădini

mi-aduc aminte
mirosul 
părului spălat cu săpunul ăla de casă, 
dres 
cu un buchet de mușețel, 
ori cu niște fire de izmă
care îmbătau
tot mirosul universului întreg 
în noaptea când era 
dăruită gurița

și

cred că cel mai întreg miros,
era acela care se ascundea în palmele noastre, 
când ne țineam de mână și alergam desculți, 
în țoale cârpite, 
dar frumoși 

că ne mirosea a dragostea dintâi