Albăstruiu

Este povestea unui poem și a facerii poemului, în general; pentru că autorul ne sugerează faptul că poemele sale sunt rezultat al unui proces al facerilor, nu un flash. Poemele sale, personificate în Albăstruiu, devin tovarăș pe drumul creației și prin acesta, prin intermediul personajului, se face o destăinuire: poate fi în multe feluri un poem, căci el nu este un tipar, nu este suma constrângerilor de gen și de modă, nu este ceea ce el, poemul, își dorește, ci este suma a tot ceea ce autorul simte, trăiește, spune, cugetă. Albăstruiu caută să se împotrivească, să ne dovedească că are propria personalitate, că există independent, dar autorul nu lasă nimic la întâmplare, aduce în matca normelor proprii, riguroase, manifestarea poemului.

“cerneala curge-n ritmuri monotone,

cuvintele îi par că au cinci tone;

ar vrea, de-aceea, versuri mai ușoare, 

ca niște flori frumos mirositoare, 

să-și lase-a lor aromă peste foaie, 

cum aerul e-mprospătat de ploaie.

dorința i-o aud, aș ține seama,

dar gânduri sumbre îmi aduc și teama, 

că tot ce e ușor, cu-aromă dulce,

provoacă somn ori moartea ți-o induce.”

Este doar un exemplu de ezitare a autorului în fața dorințelor exprimate de Albăstruiu, un poem care a trecut și el prin multe ispite, fel de fel de provocări, forme, sensuri, combinații.

Pus între capriciile poemului Albăstruiu care, uneori, se mai și ceartă, ba cu autorul, ba cu foaia de hârtie, ori cu alte genuri de poezie- însă mereu are scăparea sa în albastru- deci, între capriciile poemului și realitatea în care trăiește, acolo unde atmosfera nu este tocmai una propice creației, poetul este nevoit să gândească chiar spre a abandona misiunea, dar Albăstruiu se cere înfăptuit.

“Cultura e lăsată-n coada cozii,

fiind periculoasă pentru mersul

eternelor hoții. Poate nerozii

au să închidă, pe vecie, versul.”

sau

“M-aș adânci în viață, să-i simt pulsul,

dar Albăstruiu vrea să-l iau în seamă.

L-aș ignora, însă-i mai viu impulsul…”

Și înfăptuirea vine într-un fel care este chiar și pe placul lui Albăstruiu; poetul s-a întâlnit în vibrații cu propriul poem.

“Pătrunde-n miez ca-n propria sa casă,

desculț, lăsând afară toată zarva.”

Albăstruiu nu este doar un poem scos din călimară. El cuprinde ritmul și expresivitatea așa cum în sângele poetului se află emoția; căci poemul este purtat de poet adânc în sine, nu este doar cuvânt, ori tehnică, ori rimă. Se întâmplă ca poetul și poemul său să existe într-o simbioză aproape vizibilă. 

Atâta doar că lumea este într-o schimbare înverșunată și, precum datinile uitate, Albăstruiu se lovește de gloată; nu-i loc de cei ca el în lumea schimbărilor. Aproape că se resemnează. Și dacă el moare, moare și poetul, căci simbioza asta propune.

Doar că soarta poemului și a poetului nu este scrisă pe fila morții, ci pe aceea a eternității. Căci somnul de azi va fi urmat de trezire și mântuirea le este sorocită, deopotrivă. 

Aceasta este povestea lui Albăstruiu, născut în miez de vară. Pe drumul poveștii autorul ne propune, ca un rezumat subînțeles, subtil, cum arată Albătruiu: e un poem cu rimă fixă, în ritm de cântec frumos articulat, purtând cu sine metafore bine legate în sensuri filozofice și/sau meditative.