trecere

trec rândunici grăbite

pe-o linie albă lipită pe cer

și-acolo unde aceasta e ruptă

de nori par înghițite

pe-aici nu sunt 

demult nu sunt

case din bârne și de pământ

doar umbre mai ating streșini uitate 

sub pânzele în pârg

un zbor tăcut

în semn de rămas bun

salcâmilor îmbătrâniți

prin curți

lacrimi albe scuturând

blocaj

stafiile se prind în acorduri pe frecvențe joase
în relaxare culorile pătează gândurile
dansul frenetic învăluie miezul de carne 

din carne se hrănesc toate

stai!!!
inima bate mai repede 
sângele adaugă ochi prin ceața tulbure
ar trebui să se prindă în hora lor
dar de câte ori se mișcă ele fug
gândurile rămân în alb și negru
scenele toate-s inerte 

prinse în tablouri 

zac lipsite de lumină 

pe ziduri 

fisuri 

porți deschise prin care 

molii tremurânde zboară

aș vrea

aș vrea să scot din mine unghiul morții
și-n colțu' acela să mă pun pe mine, nu pe ei
să las dovadă că în fața sorții
egali suntem cu toții, muritori sau zei.

aș vrea să pun cercuri pe linii drepte
să amețească-n deslușire geometria însăși
să nu-zâmbească cerul, ci să se strâmbe
de-a strâmbei judecată, nu mie, sieși.

aș vrea să pun culori pe multe linii curbe
cât să rătăcească și stelele prin ele
iubirile-n poveste, ori poftele prea... crude
pe toate-n linii strâmbe, printre zăbrele

aș vrea...
o clipă să-mi ascultați tăcerea, plânsul, ruga
să mă lăsați să fiu...fără oprire
să nu fiu anonim, ori știre
să nu fiu tu, nuci el, nici sluga.

aș vrea...
cu rimă sau fără sens
să fiu acel cuvânt
nespus
dar
înțeles

(scris în 2020)

oglindiri în adânc

şi de îţi spun despre adânc

eu doar dezvelesc cerul 

păstrat în mine

tăinuindu-mă 

 

nu ştiu a învăţa să dăruiesc 

şi dăruiesc să n-am vreo vină

izvorând de sub oasele-mi pietroase

toate pietruirile 

 

şi n-am tăcut 

nici trecerea-n tăcere nu-i

doar ploaia jeluind pământul muşcă

când lacrima-i de gheaţă 

 

primesc să fiu o pată în lumină

şi nu îmi scald chipul în oglinzi

doar mă leg de cel ce mă priveşte

oglindindu-mă 

 

pasărea de sticlă

când toate aceste închipuiri se-așează 

stol sub tâmplă,

iar tu, în prispă,
îți legi țigara-n foi de vis

privind la norii trecători

prin fum o pasăre de sticlă 

cu aripi moi își rupe zborul

și-adoarme îmbrăcată-n rouă 
sub nucul cel bătrân

în ochi cuprinsul așteptării

te cheamă

din zăbovirea clipei,

dar ca și ziua după noapte 

ce s-a împlinit să fie 

când prima rază taie lumea-n două

te regăsești

acasă

respect necuvenit

am greșit de-atâtea ori 

primind omul ca pe un dat
pe fiecare privindu-l înălțându-se
către cel de jos aplecându-mă

în mângâiere și vindecare crezând

dar nu-i a lăsa dezlegat 

pe cel care n-a cunoscut calea
nici fiarelor porțile deschise 
cum nici dobitoacelor voia 

s-alerge pe câmpul semănat

am greșit când m-am îndoit 

de dreapta-mi judecată
lăsându-i să aleagă

drumul nemăsurat dintre mine și ei

șirag

ah! cum se duc anii 

precum ciulinii-n vânt
și nopți de vise nu mai sunt
doar vise-n dimineți târzii

suflet fragil spre ceruri se coboară
pe drumul ce i-a fost ales demult
în seară, lumina nu se mai topește
doar taie, în sângeriu, apusul
iar colbul de prin stele-l risipește
într-o suflare, departe de cuvânt

ce vis! un vis de ne-singurătate

ce sfat îmi dai, cum să trăiesc,

în ce ordine să mai respir?
- întâi murind în sufocare 

parfumul dragostei păstrând
apoi trăind 

în veșnica-întâmplare
de-a fi un muritor de rând