glaciar

copilul prinse gogoloiul de ceară
din care lumina s-a scurs

rece 

la fel ca mâinile prefăcute-n sfeșnic

și-l îndesă în buzunar

la piept

focu-l ardea

plâng oamenii 

când oamenii mor

în altă zi 

la marginea pădurii

privind soarele topindu-se

ca un muc de lumânare 

în trupul pământului

tresări 

de-o lacrimă atins

înlăuntrul său 

frigul creştea pâlpâind

e mult de-atunci 

copilul a devenit om mare

în cea mai rece lume posibilă

complexitate domestică

mă uit din tocul ușii cum stai și asculți cu răbdare și cu plăcere despre cum se scoate părul din canalizare cu bețișoare. cea care explică manevra are o mimică de drogată și tonul unui ins scăpat de la nebuni, cel puțin asta-mi spui, făcând un gest cu mâna, să iau loc.
pare să-ți placă.
aia pleacă zeloasă și tu spui că Mihaela a zis că ce mult o costă ucrainienii.
zic că nu ar trebui să o asculți pe Mihaela,  gândindu-mă la câtă risipă desfrânată produce,  obezitate cu operații supraevaluate - în timp ce un copil nu își permite o plombă la măsea- mașini extra scumpe, case cât să încapă toți ucrainienii... 
iar tu îmi spui că muncește pentru  asta.
eu zic că se roagă; se roagă să fie la ei banii altora. 
vai! cum ți-ai permis să spui asta!? tonul agresiv și niște argumente inepte de genul “biserica nu ajută…”
răspund agresiunii imitându-te: vai! vai!
consideri că ești îndreptățită să crezi că ai dreptate. 
nu zic altfel, dar văd că n-ai trecut de propria condiție, să te recunoști pe tine însăți și să îi recunoști pe ceilalți, așa cum sunt. 
mă uit pe calendar, șapte aprilie. alături de dată notez: cei care nu sunt în stare să trăiască poezia vorbesc despre ea, dar neapărat în lipsa poeților. oricum, poeții n-au a le reproșa nimic. 
tu ce părere ai?
despre ce?
îmi dau seama că n-am gândit cu voce tare.
când am venit era unul în fața blocului, vrăjea o puștoaică, ceva asemănător cu faza aia din Punguța cu doi bani, când se întoarce găina bătută de babă și, mândră tare, se isprăvește ouând o  mărgică!
așa... și!?
nimic. ies. mă duc la oficiul poștal. 
de ce?
să-mi aflu originile.

mi-au fost de-ajuns timbre de paisprezece lei și o mostră de scuipat adăugată într-un lichid primit odată cu instrucțiunile de folosire ca să-mi aflu originile: sunt nouăzeci la sută om ce poartă în el urme de om. 

zece la sută ce oi fi?

vibrații

am tăcut înainte de a încheia spusele  

înainte de a transforma gândul în cuvinte 

alegând spațiile dintre toate acestea 

unde stau nepătrunse 

toate cele despre care ar fi de aflat 

 

între două bătăi de clopot 

strecurate-s vibrații 

urlete aruncate în vid 

ținându-se de mână 

simt una alteia muțenia 

și nimeni nu-i să poată auzi 

atât ar mai fi de suportat 

cât neștiutul încă ar mai fi un spațiu gol 

în care 

cu mâinile caută să se atingă cei aflați în căutare 

cu ochii să se privească cei dornici să se întâlnească 

nefiind dovedit niciunuia 

cine a luat chipul celuilalt

 

am tăcut înainte de ultima întristare 

de prima bucurie 

simțind că-n liniștea dintre ele 

ne vom întâlni 

în dansul delicat 

a lui a fi sau a nu fi 

scara

acesta-i locul privirilor din urmă 

trepte 

spre zidurile unui alt hotar

fără ferestre rostuite 

de unde

nu vei reuși să mai vezi depărtările 

aprinse-n roşul soarelui târziu

dincolo-i alt tărâm 

adăpost

te oprești în fața porții

cât să mai asculţi râsete ce-au fost 

şi fețe desenate 

în nuanțe de galben pai 

care s-au scurs

ca o maree la reflux

pe cenușiul nopții răsărite

deasupra amintirilor 

 

refugiu

pentru un zâmbet în plus 

o mamă neplânsă 

un tată netăcut 

dăm fructele toate 

și ne mutăm în pustiu

păstrând doar lemnul 

pentru cruci

oare cui ar folosi primul drum pe mare 

înconjurul lumii 

uimirea sunetului lăsat în urmă 

cui ar folosi... 

pentru copilul cu ţâţa în gură 

ori acela cu genunchii juliţi

pentru nopţile nedormite

visând la taina privirilor 

dăm galbenii toţi

păstrând doar gustul pământului

și ne dezbrăcăm 

scăldându-ne în apele cele mai adânci 

unde se vor naşte din noi prunci cu branhii 

ca pe vremea când ne ascundeam 

de ochiul lacom de moarte

ciob

despre toate câte s-au zis eu nu am aflat nimic

și nimic nu știu despre toate câte au fost
din punct am plecat și-n punct am ajuns
fără vreo cale, fără regăsire

eu sunt din toate doar un fir de nisip
și-ntregul deșert mi-a rămas gândirea
ce-mi usucă ființa 

despre care târziu am aflat
că nu-i leacul căutării

gustul laptelui, din tot ce-am gustat, l-am uitat

s-a pierdut, adânc în mine, stropul

iar ochiul...

mă vede ca pe întâiul ce-are să moară

cu așchie de os iscălindâu-şi lucrarea