des- compunere

cumva îmi pare că am fost omul de sticlă atunci când mă întâlneam eu cu mine unul din doi pășea pe trotuar căutând să împingă timpul peste ani înainte ce grabă! celălat zâmbea din vitrină trăgând timpul înapoi lacom de vremuri nu le-ar fi împărțit nici măcar cu mine

cred că am ars devreme altfel n-aș ști de ce prin unele poze din albumele prăfuite mă regăsesc parte scrum parte fum așa mă strecuram prin lumea înceată cuprinsă în clocotul devenirii uneori băteam pasul pe loc alteori mă înălțam către nori după cum se juca presiunea cu mine alteori măturam cenușa-mi rămasă în urma nopților întregi mult foc îmi trebuia să mă reaprind

laminatorist trefilator cu certificat la purtător am păstrat în mine mirosul oțelului roșu ieșit din cuptoare care și- a cuibărit parte dintre atomi în vasele-mi capilare că d’aia am fost o vreme omul de sârmă mă răsuceam articulat în jurul propriului miez de os și așa contorsionat primeam să duc toți electronii rătăciți  țopăiau prin tâmple apăsat în capul pieptului cadențat prin genunchi tremurat

acum cred că am fost și os și carne și apă și somn dar m-am tot schimbat de țoale până am prins trup de hârtie puțin mototolit cuprins de câteva cuvinte mâzgălite pe care le bolborosesc cui vrea să m-asculte dar uneori mă opresc pe câte unul și-l tot repet ca și când aș vrea să scap de povara acestui trup mereu schimbător să devin omul din două cuvinte în fiecare zi mereu altele

cuvinte prinse cu nituri

în lumea asta mută cărțile-s doar bibelouri, 
iar scala radioului este un instrument 
bun pentru jocul hipnozelor 
atunci când degetul, 
transformat într-un hamster 
imun la frecvențele medii, 
alunecă pe roata lipsită de control

în lumea asta surdă se aplaudă impropriu, 
în tandem, 
prezentarea unui satelit, 
căzut de mult timp, 
ruginit, 
drept operă de artă; 
doar câțiva bătrâni, 
la adăpostul uitărilor, 
tresar 

manifestul zilei este autonom, 
scrijelit pe un zid ne spune 
“puterea devorează” ca și când 
algoritmul umanității 
se bazează pe confuzii 
și toate chipurile cioplite în ceară 
ar dori să-și asume îmbrățișările fierbinți ori, 
măcar, 
strângeri calde de mână

ambiguitățile conturbă doar 
amplele raționamente compuse din zero și unu, 
niciun visător nu va rătăci 
în somnul cuvintelor răsturnate, 
dar va ști să cuprindă 
în răstălmăciri 
chiar și poezia nescrisă

într-o lume mută, 
într-o lume surdă, 
metafora va învinge tăcerea

pas în iarnă

s-a spart un ochi de cer 
și-n cioburi de brumă s-a împrăștiat 
peste umblătura pașilor mărunți
tu, călător, 
te sprijini de norul ce-atârnă vertical 
între izvorul de sus și piatra de jos 
și asculți 
dezacordul crengilor pustii izbite de vânt

privește

stă vița urcătoare precum un ștreang, 
sătul de prea multă moarte, 
prins de-o frunză topită peste noapte, 
ce-ar vrea să plângă, 
dar nu mai știe

ai pune straiele de ieri, 
timpul să-l dai înapoi, 
să mai fie o dată verde, 
dar timpul nu se măsoară în ceasuri, 
nici zile, ori anotimpuri

se măsoară în clipele care trec 
de la un gând la altul

Cum s-a născut fiscul

S-a întâmplat în vremurile de demult, pe când lumea trăia mai domol şi mai curat. Dar s-a întâmplat!

Povestea spune că într-un sat trăiau, printre alţii, un agricultor, un crescător de animale, un fierar, un zidar, un croitor, un cârciumar, un brutar, un professor, un scriitor, un preot.
Toţi trăiau pe aceeaşi uliţă care era mai tot timpul plină de noroi
Dintre toţi, cei mai săraci erau profesorul, scriitorul şi preotul. Aceştia trăiau de pe o zi pe alta şi doar bunăstarea celorlalţi le mai asigura şi lor nevoile. De aceea, preotul predica tot mai des cum Dumnezeu te învaţă să împarţi cu alţii, profesorul citea copiilor poveşti în care personajele împrateau cu cei săraci, iar scriitorul scria poveştile pe care le citea profesorul copiilor.

La o întrunire, se hotărăsc să pietruiască uliţa, mai ales că, în satul vecin, se găsea piatră şi mână de lucru pentru aşa ceva. Zis şi făcut! Au decis ca fiecare să contribuie cu câte ceva. Agricultorul contribuie cu 20 de saci de grâu, crescătorul de animale cu 2 oi, fierarul cu 50 de potcoave, zidarul cu 500 cărămizi, croitorul cu 2 costume, cârciumarul cu 3 butoaie de vin, brutarul cu 100 pâini.
Profesorul, fiindcă el venise cu idea drumului şi pentru că era cel mai educat dintre toţi, a fost pus să ţină socotelile şi să negocieze lucrarea cu cei din satul vecin.
Preotul, considerat cel mai cinstit, a fost pus să păstreze în magazia sa toate bunurile până se vor da celor din satul vecin la terminarea lucrărilor.
Scriitorul este pus să se ocupe de căratul bunurilor, de la cei care contribuiau, la magazia preotului.
În acest fel, s-a creat utilitatea publică şi contribuţia la bugetul public.
Dar!
Profesorul era sărac lipit şi avea o fată. Îşi dorea ca fata lui să fie şi ea frumos îmbrăcată, ca fata cârciumarului. Aşa că, ivindu-se această oportunitate, i-a fost lesne să facă socotelile aşa fel încât, cei din satul vecin, să accepte în total şi un mic comision pentru dânsul.
Preotul, văzând magazia plină, sărac şi el, a luat câte puţin, din fiecare, cât să nu se observe, şi a dus din magazie în cămara personală.
Scriitorul, un visător din fire, s-a mulţumit să primească, de la cei de la care lua bunurile ca să le care, câte o ţigară, ori o cană cu vin.
În final, drumul s-a construit având la bază un mecanism complex, bazat pe contribuţii, implicarea comunităţii. Aşa s-a născut politica publică.
Drumul s-a dovedit o reuşită, mulţumind pe toata lumea. Cârciumarul avea clienţi mai mulţi, agricultorul nu-şi mai pierdea vremea cu carele înţepenite prin noroaie, cei din satul vecin aveau cămările pline; profesorul avea o fată îmbrăcată în rochie nouă, preotul a prins culoare în obraji, iar scriitorul avea tot mai multă inspiraţie.
La urmatoarea reuniune a comunităţii, profesorul, om cu iniţiativă, a propus construirea unui pod peste pârâu. Preotul l-a susţinut imediat. Agricultorul şi crescatorul de animale de asemenea. Zidarul, prieten cu agricultorul, n-a putut spune nu. Fierarul, prieten cu crescătorul de animale , n-a putut să se opună nici el. Cârciumarul şi croitorul şi-au zis că dacă va fi pod vor avea clienţi şi din satele vecine. Brutarul, om cumsecade, n-a vrut să supere pe nimeni şi a votat pentru. Scriitorul s-a codit un pic, gândind ca iar îşi rupe oasele cărând sacii dar, o cană de vin şi o ţigară, l-au convins imediat!
Timpul curge şi curge… Profesorul îşi face fata profesoară. Comunitatea duce la sfârşit mai multe proiecte care înfloresc urbea. Oamenii îl propun primar pe professor, căci el, cu viziunile lui şi priceperea de care a dat dovadă , a fost artizanul schimbărilor. Preotul este de acord cu orice nou proiect şi se roagă să tot fie proiecte.
Într-o zi, aşa ca de niciunde, la o întrunire a comunităţii, scriitorul, dupa o cană de vin zice:
- Creşte frumos satul nostru, dar parcă mai frumos cresc gospodaria primarului şi burta popii.
S-a facut linişte. Gândurile, dacă s-ar fi auzit, multe s-ar fi lămurit. Dar gândurile ascunse au rămas ascunse.
Totuşi, la urmatoarea dezbatere, croitorul a propus ca fata cârciumarului, fată cu şcoală, să se ocupe cu verificarea la tot. Şi aşa a fost. Chiar dacă au avut loc multe şi lungi dezbateri, discursuri, ori unii chiar s-au împotrivit. Aşa s-a hotărât atunci şi aşa a rămas: - fata cârciumarului să verifice tot!
Aşa a luat naştere Fiscul.
O vreme treburile s-au liniştit, dar mai târziu, alături de primar şi preot s-a observat bunăstare şi avere tot mai multă la cârciumar, mai apoi şi la croitor (care avea un fecior ce se ţinea cu fata cârciumarului). Au rămas cam la fel agricultorul, crescătorul de animale, fierarul şi brutarul.
Despre scriitor nu se ştie prea multe, doar din când în când, se auzea câte o mamă dojenind odrasla îndărătnică:- dacă nu mănânci tot din farfurie o să ajungi piele şi os, ca scriitorul ăla! 

leac de rouă

ieșeam din noi rând pe rând
ne lăsam inimile, la păstrare, într-un pahar cu apă
în același, amândouă
sub streașină să picure strop de rouă,
să nu sece locul, iar noi
alergam 
să nu lăsăm apusului timp de ascuns;
știam că fără noi soarele va fi trist

poate că pare banal, dar așa am știut 
s-avem grijă de praful în vânt, de acordul chitarelor
de beția zilelor nesfârșite
atunci

acum, 
ne ținem inimile în două pahare,
fiecare într-al său,
și privim la rănile zilelor, 
la apusul timid care
nu-și mai amintește răsăritul
asta, 
de când noaptea a început
să muște din zi iar, și iar, și iar
până ce, 
ziua și-a lăsat ceața suferințelor
peste suferințele noastre

rebel

pe ape n-ai putut să umbli și-atunci
ai învățat să alergi printre stropi
ai aflat și despre legea care spune că ceva te împinge
de jos, dar tu,
un rebel, ai știut să cazi, să tot cazi
în albii secate

n-ai primit rădăcini și nici
pat moale, mângâiere la sân
și-atunci, ai ales să alergi desculț prin țărână
să legi norii în șiroaie de ploaie și să-i
joci prin vântul domol
în loc de zmeie

mirosul de fân ți-a fost 
povestea de seară
luna, o lampă ce-ți rătăcea în priviri
primul sărut doar provocare
să prinzi un altul, și altul, 
mereu

ecouri

unde te duci?
și mersul legănat te îndeamnă să mergi 
ca și când ai fi un poznaș
nici nu mai știi 
de câtă vreme unghiurile au înțepenit în spațiul lor, 
lipite de cerc, 
chiar sub rotule

prinzi potecile, 
care altădată le pășeai pe verticală, 
le așezi pe drum, 
le întinzi cu podul palmei, 
nici măcar o scamă să nu rămână deal

unde te duci?
acum privești, 
din când în când, 
înapoi, 
peste umăr, 
e foșnetul acela ce cântă mereu
mai stai! mai stai!

aveai privirea doar spre înainte 
și caii galopau zgomotos în urma ta
le simțeai răsuflarea înspumată în ceafă 
și zâmbeai
știai că n-au să te ajungă

cumva, 
s-au adunat toate firele de nisip în cioturi, 
să pășești peste ele
nu-i loc,
să alergi nu poți,
iar caii…
caii își flutură coamele în fața ta

unde te duci?
tu stai pe o bancă 
sub un castan 
și tremurul din mâini te scutură,
dar tu ești în căruța aia, 
strigând cailor să prindă curaj
doar râsul vostru 
se-aude peste toată valea
și ea ți se prinde strâns de trup, 
de parcă ar vrea să te știe acolo, 
în zborul ce vă amețește

ecourile au tăcut

pe o alee verticală
o frunză se cerne
îndrăgostiții aleargă
în urma lor caii

timp moale

târziu, târziu 
ai înțeles de ce plângea salcia:
se ruga timpului să stea pe loc
și timpului i se făcea milă, 
se oprea,
măcar atât cât îmbrățișarea să 
rămână în celulele tale
o veșnicie

azi
o tragi de plete, 
o îmbrățișezi, 
o implori,
o lovești
să plângă timpului 
să facă un pas înapoi
ea plânge, 
plânge cum o făcea 
și-apoi
se scutură de amintiri

te văd, spui
te văd, asculți
te țin în brațe, simți 
închizi ochii și sunteți
doi

urma pașilor să o ascunzi
nu poți
pe sub frunze sunt lacrimi
sub lacrimi doar frunze
pat moale pentru 
clipe

straturi

în casa ta stă ființa ta 
ca un semn de carte 
secționând un plan, 
secționat de alt plan, 
în alt plan 
și în altul…

închizi ochii să te regăsești în starea dintâi. 
gând peste alt gând 
secționează liniștea până când 
soarele trage cortina de după un deal 
și atunci 
poți deschide ochii

oricum, 
privirea va secționa și ea 
întunericul pus peste un alt întuneric, 
peste altul 
și altul, 
cum întindea bunica, 
pe vremuri, 
aluatul ăla strat peste strat, 
peste strat, 
culegând în tot acest timp 
amintirile sub năframă

ca și când, 
dacă ai întinde mâna, 
ai putea muta tavanul 
să poți muta norii, 
să poți muta stelele, 
și-apoi 
să prinzi un fir de adânc 
peste un alt adânc, 
într-un vârtej 
ce te-ar putea scoate dintre file, 
unde 
ai rămas captiv, 
în casa ființei tale, 
ca un semn de carte

paginile 
stau una 
peste alta

încă o porție, vă rog!

pâinea era cu porția 
pe bază de cartelă
ciorapi cusuți pe la călcâie
pe sub nas plin de muci
un petec cârpit pe pantaloni
și-o sfoară în loc de curea
julit pe coate
un cucui pe frunte
da’ ce bine era 
atunci!

iubirea era la liber
acum e pe bază
de cartelă

Răvașul

 - "Dumnezeu este o femeie perfidă”.

- De ce spui asta!?

- Nu o spun eu. Pe răvașul meu asta scrie.

Venea o vreme când fiecare își primea răvașul. Era un sul de hârtie pe care era scris, de cele mai multe ori, lecții de viață, sfaturi. Uneori erau scrise cuvinte fără noima.Dar mai mereu, așa cum se știe, erau scrise lecții de viață.

- Adică!? întrebă, ca și când nu ar fi știut la ce se referea. Căuta să își dea timp cât  să deslușească întelesul, sau măcar să poată oferi un timp deslușirii. Care femeie!? 

- Poate că femeia hienă. Cea care nu poate depăși stadiul femelelor din ginta sa. Cea care, în lumea sa, nu găsește masculi pe placul femelelor…

- Păi chiar și femela hienă, până și ea, nu este perfidă. Își  duce traiul luptând pentru clanul său.

- Exact! E perfidă. Nu înțelegi?

Chiar nu mai înțelegea nimic. Răvașul spunea ceva care pe el îl încurca. Simțea că, dacă răvașul ăla asta spunea, nu era altceva decât un adevăr dureros, ci nu o lecție.

- Asta e! răbufni uitând să mascheze orice entuziasm. E lecția ta! Dar nu este un adevăr. Să ne gândim!

- Păi… gândește tu!  Eu toată noaptea asta am făcut! Și nu deslușesc altceva decât ceea ce am negat mereu: nimic nu este pur pe lumea asta, nimic altceva decât Dumnezeu. Dar “Dumnezeu este o femeie perfidă”!? Și dacă  așa stau lucrurile, nu putem decât să ne închinăm lui. Sau ei.

- Acesta este adevărul tău. Să nu tragem concluzii ca și când ar fi un adevăr absolut.

- Exact! Avem timp să ne gândim. Oare putem primi mai multe răvașe?

citat din "Cartea ce va sa fie"

rugăciune

sunt gânditorul care te acceptă așa cum m-ai lăsat

și râd, și mă bucur, și plâng

că-s parte din povestea ta

și mă rog să-ți fie bine

să dormi și tu

curat somn de prunc făcător de prunci

și-apoi

când te vei trezi

să-mi lași lacrima doar pentru fericire

lemn

copacul poate putrezi
se așează pe frunze umede și doarme
somn în care se mai visează o dată 
pădure
până când aceasta îl soarbe 

încet

copacul poate să atârne de cer 
secole 
cât să învețe toate zborurile
în frunze se înalță
în frunze coboară precum păsările 
se joacă
prin vânt

copacul poate fie pus pe foc 
se împreunează cu grâul dospit în
pântecul cuptorului își lasă o urmă
și un cântec mocnit
flacără sau jar martorul 
iubirii

copacul se lasă alintat în palme 
de meșter 
să-l prindă ceas pe un perete 
nemuritor să măsoare
eternitatea

icoană cruce căluț lingură vioară fluier barcă scară…
poate fi multe un copac

dar copacul sfârtecat
așchii
ăla e suferința

privește

cum se împletesc arcadele 

din acele timpuri care 

vor mai veni

le torci

le faci șosete 

să umpli bocancul drumului către casă 

dar tot îți degeră osul

și bați la poartă

și poartă nu-i

doar un rând de stele 

împletite și ele 

să pară că acolo

unde pleci

așternuturile 

nu-s reci

notiță

acolo unde codul a fost înlocuit cu legi, s-a pierdut onoarea

între libertate și cenzură chiar și o linie trasată cu creta devine un zid

"Mă, acum şi eu am greşit. Pentru că am vrut să spun: şcoala, şcoala românească scoate tâmpiţi. Şi până în ultima clipă am zis să nu spun această vorbă. Şi mi-a ieşit o prostie ce voiam să spun. Ea, pe fond, era clară", i-a şoptit Băsescu lui Liiceanu.

sursa: https://www.antena3.ro/actualitate/basescu-catre-liiceanu-scoala-romaneasca-scoate-tampiti-video-73998.html

dans

despre cum frunzele au prins forma trupului ei 

și-un el s-a ivit

și-au dansat

și-au dansat

prin vântul acordurilor de toamnă

sau 

poate că a fost altfel

dansau

dansau

și-au desfrunzit

Despre cum să renunți la aripi

Dumnezeu nu este singur 
este văduvit despre ceea ce i s-ar cuveni 
anume 
singurătatea

Vanitatea 
a făcut să credem că ne aflăm în rând cu El

Dar, 
a fost pusă în tablou și Moartea, 
ca să nu discutăm despre eternitate, 
așa 
în culorile păsărilor

ele zburând, 
noi pășind, 
cu același fel de grijă să nu dezgolim gropile

Că-i puteam arunca cât colo! 
Dar am ales să le săpăm gropi; 
în gropi păsările nu zboară.

Nici îngerii…

mi-aduc aminte

mirosul ăla, 
autentic, 
de aluat dospit,
de lemn ars pe vatră, 
de sub țest 
unde
cânta pâinea și, 
pe rochia de jar, 
un guguloi - 
că nu era scăpare 
să nu-l furăm, 
să-l plesnim pân’ la turteală
cât să danseze- 
apoi 
pe jar, 
să facem o cocoace
aia era pâinea noastră, 
a copiilor

mi-aduc aminte
mirosul ăla de brânză aburindă, 
un boț, 
pus sub felia de mămăligă 
tăiată cu ața
să legumim
că nu era mai mult

mai mult era iubire 
și nici foame 
nu ne era vreodată
că ne săturam cu mirosul
si cu fructele 
pe care 
le furam de prin grădini

mi-aduc aminte
mirosul 
părului spălat cu săpunul ăla de casă, 
dres 
cu un buchet de mușețel, 
ori cu niște fire de izmă
care îmbătau
tot mirosul universului întreg 
în noaptea când era 
dăruită gurița

și

cred că cel mai întreg miros,
era acela care se ascundea în palmele noastre, 
când ne țineam de mână și alergam desculți, 
în țoale cârpite, 
dar frumoși 

că ne mirosea a dragostea dintâi