Îmi amintesc prima zi când am ieșit în stradă și, în loc să mă îndrept către parcare, am mers pe jos către stația de metrou. Era o zi de toamnă, o dimineață rece, cu un aer proaspăt și culori pe care le poți vedea doar în lumina răsăritului. Mă simțeam atât de bine! Trăiam ceea ce uitasem să trăiesc: bucuria simplă a unui banal mers pe jos. În primele zile, tot acest entuziasm, bucuria, m-au făcut să trec cu vederea aglomerația de pe alei. Eu vedeam frunzele care se jucau rostogolindu-se deasupra aleilor peste pașii trecătorilor. Nu simțeam forfota, nici nerăbdarea pietonilor care așteptau culoarea verde a semaforului. Eu vedeam cerul, ușor plumburiu, mângâiat discret de razele soareului. Nici vacarmul și nici zgâlțâiala din trenul rece, crud, impersonal...nu le simțeam. Trăiam acele senzații pe care le trăisem cândva, copil fiind, într-un carusel.
Cred că cei care mă priveau, văzându-mă zâmbind și cu privirile pierdute, își spuneau că ceva nu e în regulă cu mine. Alt timp! Eram, în acele momente, altundeva.
De ce n-am fost în stare să păstrez alături de mine, cu mine, în mine, acele bucurii!?
După câteva zile toată magia s-a risipit. Am început să remarc tot ceea ce ignorasem și, ba mai mult, să le primesc ca suferințe. Nici aerul, nici luminile și nici razele soarelui nu mai existau. În locul lor simțeam gazele de eșapament, farurile deranjante, umbrele blocurilor. Frunzele care ieri păreau că se joacă în fantezii desprinse din basme, azi păreau niște rătăciri neînsuflețite, niște gunoaie care arătau câtă nepăsare e în rândul celor care se ocupă cu curățenia orașului. Jocul copilăriei se transforma în fiecare zi într-un calvar în care trebuia să suport atingerile indiscrete ale călătorilor cu priviri obosite, încruntate, într-un loc impregnat cu miros de mucegai și fier. Mă simțeam ca într-o grotă. Privirea mea era privirea lor și ceea ce până ieri era un zâmbet, azi era doar un alt chip!
Îmi era dor tot mai mult de confortul mașinii mele. De vocile pe care le ascultam la postul de radio...Acolo mă imaginam în siguranță și personal. Mă simțeam, sau cel puțin îmi imaginam, că acolo n-aș suferi vreodată.
Unde este victima!? Aici, acum, în trenul acesta, sau acolo, în trafic, sufocat, apăsat de risipa timpului?
Acest tren, acele mașini, care se târâie către un loc de unde, odată ajunse, se târâie în alt loc și în alt loc, parcă înghițind spațiul; odată cu el, și pe mine. Sunt o altă victimă? A lor sau a propriilor neînțelegeri, a propriilor neputințe, sau una resemnată în fața cauzelor?
