topeală

vântul tace, cântă iarna

se aude prin fereastră

cum vibrează-n doru-i alb

fagul ce trosnește-n vatră

se preschimbă în fecior

trup de fum

topește-nghețul 

dănțuind cuceritor

martor fără de-nvoială 

pițigoiul cel vioi

simte-n aer primăvară

și se-mbracă-n haine noi

oraşul capcană

acesta-i orașul ruinelor 

un loc deșertat 

unde totul se sfârșește

pământul însetat îşi leapădă trupul

se preschimbă în praf

 

în spatele ferestrelor

se strecoară prin umbră
chipuri închise 

într-o poveste nescrisă
siluete ademenitoare 

marionete cu zâmbete false 

sugrumate de sfori

pânzele pictate acoperă fațadele
îngeri protectori veghează pe la colțuri
doar trucuri în culori vii 

iluzia unei siguranțe amăgitoare
 

dacă ai venit n-ai să mai pleci

e scris în inima orașului pierdut
vei fi prins în scorbura fără ieșire
ca o muscă capturată în plasă
 

himeră acest tărâm bântuit
în care visurile se destramă
hergheliile cutreieră pe-afară
dar nimeni nu scapă din vrajă
 

 

un nou univers

să-mi spui, tu cum vezi iubirea?

dar... ce-ţi veni!?

a spus cineva că iubirea este un punct 

care explodează din când în când 

şi dă viaţă universurilor

aşa, şi?

eu o văd de parcă toată lumea este a noastră, 

că eu aşa te iubesc, o lume întreagă, nu doar un punct

păi, da... a explodat

 

 

Călătorie în tăcerea existenţei

despre inspiraţie: dacă vrei să spui ceva trebuie să tragi aer în plămâni

 

când toate dorm pe-afară şi toate dorm în mine

mă preumblu cuminte, în somn, printre morminte 

îi trag de mânecă pe cei nesătui de odihnă, 

să ne mai spunem o dată despre ce-a fost

şi dacă îmi simt lipsa aşa cum o simt eu pe a lor 

asta-mi place la ei, nu reproşează nimic 

nici prezentului, nici trecutului 

despre viitor nici nu aduc aminte

au tâlcul tăcerii 

de-ţi vine să crezi că risipim o viaţă printre cuvinte 

rămas bun nu ne luăm niciodată

urmând să ne revedem

când toate vor dormi pe-afară şi toate vor dormi și-n mine

ce-ar fi fost dacă

poate că ai fi avut atâtea să-mi spui, 

dar cine să te asculte

prindeam câte o nouă poveste în fiecare atingere

palmele-ți calde mi-ar fi fost de ajuns, 

dacă... 

 

viorile cântau despre dragostea Seherezadei

n-aveam cum să nu le ascult 

și-apoi 

cine se mulțumește cu puțin 

într-o lume atât de mare

ce devine tot mai mică 

deodată

 

mă pierdeam

pe la marginile universului 

ascultând

- să ții minte... 

 

îți spun drept

de câte ori uit mi-aduc aminte 

 

duminică de februarie

bem cafeaua împreună

și desenăm dimineața de-afară

eu pun pe foaie o stradă 

chircită reumatismal

tu adaugi un scârțâit 

și-mi spui că-i de sub pașii 

de unde oftează bruma

ce-și caută umbra 
pentru o clipă în plus

așa că eu conturez un soare livid 

și subțire ca o foaie de ziar
tu îi pui ochi și-un zâmbet 

iar eu îl agăț

deasupra plopilor înțepeniți
ca niște macarale abandonate

mâzgălim pe grabă gerul 

și fugim repede

înapoi în pat

apatie

din nou 

ți-aș lăsa pe ochi 

sărutul din nou 

dar luna azi este oarbă 

pe locul ei un pustiu

și negură e 

și mi-e greu 

să văd acele corpuri

cereşti

cu strălucirea

împrumutată

 

din nou

mi-ai lăsat pe ochi 

sărutul din nou

dar pleoapa de plumb

căzând

l-a strivit

o vibraţie în plus

m-am ataşat de imperfecţiunile mele
ca de căţelul acela şchiop
cu ochii blânzi

mai foșnesc îndoielile 

ca perdelele în bătaia vântului

uneori 

dar învăţ
să nu învinuiesc
să mă dezbrac de furie

la pescuit nu mai merg

iar peştii
doar îi hrănesc 

aruncându-le firimituri

ca porumbeilor din parc
și nici fluturi nu mai alerg
îi las 

să se aşeze pe mine

liniştit
îmi place să-i privesc 

cum vibrează
când îmi bate inima
cu al ei suflu sistolic 

de care nu scap
pentru că 

aşa m-am născut

perfecțiunea nu o mai caut

 

arcul vindecării

în jale-i salcâmul
frunza și-o plânge
joagăr de gheață 

mușcă din el
și vântul scrâşnind
din scoarţă-i sfărâmă

un urlet se-aruncă
turbat către-o stâncă
și crește în sine 

ca un ecou
din gheara durerii
corbul scăpat

se-nalță cu greu

adâncul devine
tot mai adânc
prăpastie fără de fund
rănile noastre 

una în alta
sapă în noi cicatrici

 

ne ținem de mână 

și urmărim

fluturii albi în unicul zbor
pe drumul iubirii de-o zi
sperând
pe-a noastră s-o regăsim  

 

 

loc sigur

rândunicile 

cosițe-mpletesc

fir deșirând

din pânza albastră

coasta abruptă 

o rană deschisă

din care tot mușcă 

sălbatice valuri

într-o lagună

umbrele dorm

visând întruparea

împreună

dacă ar fi să tragem obloanele 

să prindem soarele în ziduri

amintirile ar rămâne afară

fluturi pe stratul de humă

ne-ar asculta inimile

când acestea tresar

la adăpost de lumină

am ascunde zâmbetele înrămate 

şi ridurile oglindite în ochi

 

dar am ales să ne ţinem de mână

să curgă izbăvirea de la unul la celălalt

în râul cel mare să se înece

şoaptele demonilor

 

 

truc

alt joc 

altă miză 

de ce te-ai mai uita în oglindă

-cu a ei memorie scurtă-

dacă 

neschimbat ai rămâne?

folosești asul din mânecă

uneori joci la cacealma 

dar ochiul de sticlă 

niciodată nu pierde

doar umbra-ți rămâne fidelă

ție și luminii 

se petrece odată cu tine

la fiecare apus

anonimul

este doar un portret schiţat în creion

despre care se spune 

că era un ins 

care avea o scriere aspră 

cu înclinaţie dezordonată

despre întâmplări neîntâmplate  

culese în timp ce își alegea fructele

de pe o tarabă

 

se mai spune că avea vorba săracă

şi-o pronunţie pietroasă

mai ales atunci când ploua

şi trebuia să stea la taclale

lângă un necunoscut

la adăpost sub nuc

 

dar avea o tăcere cuminte

ca atingerea unei clipiri

când pleoapa mângâie ochiul

 

 

 

 

 

 

decor de-amor

noapte senină 

și rece 
și plină de lună

și-atât de fragilă 
ca o aripă 

de libelulă

semn de hotar
cerul sticlos 

pare o poartă
prin care 

intră și ies
cioburi de stele

în rochii de bal 

jos în grădină

sărutul topește

stratul de brumă

molii grăbite

sunt prima și ultima îmbrățișare 

care soarbe râul dintre lumi

primind pe oricine 

la revărsare

acolo unde toți vin
ca peștii 

la clipocitul rotund al apei
ca mânjii 

ce-adulmecă palma...

vin să-mi asculte șoaptele

când le spun:

- molii nerăbdătoare

să aflați gustul luminii,

fiți fără grabă!
viaţa e doar o rutină 

a dezlipirii de aripi

în drumul spre mine

facere

eu 

sunt doar o coajă de om 

în care metafora dospeşte

uneori 

născută prematur

topindu-se gheață

alteori
prea târziu 
de ardere arsă

necuvântarea din mine

nu-i tăcere
nici unduire de şoapte 
doar o vibrație a divizării

când creşte cuvântul
întreg și unic 

precum embrionul 

în pântecul mamei

filă de jurnal

pare o pictură în alb negru 

despre așteptare și cale 

ce pune în evidență singurătatea

care și-a făcut cuib într-un ceas

pe un peron...

o gară mică precum călătorul şi lumea sa

în care poveştile vin şi pleacă 

se sting şi se uită

mai devreme ori

un pic mai târziu 

precum cântecul roţilor rămas în urmă

mângâiere celui ce priveşte depărtarea 

câteva clipe 

răgaz...

 

 

 

 

 

Jocul

închizând ochii 

te prinzi în jocul de-a zborul
asculți freamătul frunzelor 
și liniștea mugurilor 

ce dorm 
în miez de ramuri 

numeri căderile căutând

verdele crud 

răsăritul dintâi

și primul dans pe aripi de vânt

dar tot ce afli este un petec de cer

prins de ramurile goale

uitată-i clipa desprinderii

precum începutul oricărui vis

iar jocul de mult e schimbat

din el mai păstrezi

albastrul adânc

și plutirea

Fereastra dinspre apus (2)

s-au topit cioburi 

peste râuri de umbre

uitate-s 

albiile spumegânde

 

nisipul a înghiţit 

oase de păsări

cele negre s-au înălţat

scuturând stele

priveşte fereastra

dinspre apus

bate vântul 

cu el poartă

mirosul de ploaie 

de vină

ne spele...

 

nu voi ține glodul în palme

nici lacrimi n-am să risipesc