Ultimul cuvânt-cupola

 

                      ULTIMUL CUVÂNT

                               cupola

 

 

                                                                                                                                                               

 

În cocon, nimfa trăia cea mai confortabilă tăcere. Ar fi putut alege veşnicia, dar şi-a dorit uimirea. Şi atunci a auzit  prima bătaie din aripi...Şi prima bătaie din aripi a fost şi ultimul cuvânt.

 

 

          Deschise ochii. Simţi o uşoara ameţeală şi o durere care răzbătea din spatele tâmplelor. Îşi frecă fruntea cu ambele mâini, cu degetele mijlocii, în timp ce, cu degetele mari, îşi masă uşor tâmplele. Simţi cum o căldură îi pătrunde întreg corpul. Închise ochii şi simţi că durerea începea să scadă în intensitate.Cât despre ameţeală, această dispăruse fără să îşi dea seama. Se gândi că poate fi totul de la faptul că are o tensiune arterială anormală sau poate că dacă stă cu ochii închişi se reglează totul. Deschise ochii cu uşoară teamă. Clipi de câteva ori, neîncetând să îşi maseze fruntea şi tâmplele, dar nu simţi că durerea se intensifică. Continuă masajul şi zâmbi. "Ce prost sunt", îşi spuse în timp ce privea camera în care se afla.

          Nu-şi amintea cum ajunsese acolo. Ultimele amintiri erau din trenul de mare viteză cu care călătorea, aşa cum o făcea zilnic, către locul de muncă. Îşi amintea că trenul intrase în tunel apoi, în loc să se aprindă lămpile de control, o flamă izbitor de puternică, orbitoare, îl făcuse să închidă ochii brusc, să se aplece ca şi când ceva ar fi urmat să îl lovească. Apoi…De acolo totul părea o negură. Nu-şi amintea nimic."Probabil a avut loc un accident în trenul ăla şi eu sunt acum la spital..." Îşi mişcă picioarele, unul câte unul, cu teamă, încercând să afle dacă este întreg. Căuta să îşi simtă întregul corp, fiecare bucăţică. "Sunt cu toate la locul lor". Zâmbi iar şi îşi dădu seama că durerea de cap dispăruse.

          Se uită în jurul său, fără să se ridice. În stânga, o fereastră acoperită de o perdea transparentă, dincolo de care se putea vedea cerul albastru, senin, cu nori albi, prietenoşi. În dreapta, o comodă, un dulap, o masă, un scaun. Pe masă, din poziţia în care se afla putea să vădă un stilou şi un top cu hârtie de scris.

          Încercă să se ridice şi mare îi fu’ uimirea să constate că îi era imposibil.  O teamă imensă îl cuprinse. Simţi că se sufocă, apoi simţi cum o transpiraţie rece îi inundă fruntea. "Sunt paralizat!" îşi spuse. "Sunt victima unui nenorocit de accident şi am rămas paralizat!". În acel moment dori să strige după ajutor, dar vorbele nu îi ieşeau pe gură. Era incapabil să scoată vreun sunet. Închise ochii şi simţi cum o lacrimă îi curge pe obraz. "Nu se poate!" îşi strigă în gând şi strigătele alea le auzea ca şi când le-ar fi rostit. "Nu se poate!Nu se poate! Nu se poate!" Simţea că frica îl va stăpâni şi că se va epuiza fără să poată spune cuiva, fără să îi afle cineva teama. Lacrimile îi curgeau pe faţă, alunecând până către urechi. Când simţi lacrima atingându-i urechea îşi duse mâna instinctiv şi se şterse. Atunci deschise ochii uimit şi îşi spuse în gând: "Păi eu pot să mă mişc! Pot mişca mâinile, pot mişca picioarele! Simt lacrimile!" Se pipăi pe piept, pe şolduri. Simţea corpul, îşi simţea mâinile. Se apăsă pe abdomen şi simţi că interiorul se dilată. Îşi simţea şi interiorul. Îşi simţea inima cum bate, îşi simţea respiraţia. "Este ceva incredibil! Cum naiba să fii paralizat, dar să simţi totul!? Cum să nu te poţi mişca, cum să nu poţi vorbi, dar să fii conştient de fiecare părticică a corpului, să o simţi, dar să nu o poţi controla!?" Mintea încerca să desluşească prin toate cunoştinţele dobândite dacă mai auzise de aşa ceva. Se uită către fereastră, apoi către cameră. Înţelegea că poate mişca capul în stânga şi în dreapta, dar nu putea să se ridice. "Poate că aşa e să fii paralizat şi eu îmi închipuiam altceva." Gândul acela îl făcu să simtă iar frica. Închise ochii şi încercă să îşi liniştească respiraţia. "Trebuie să fiu calm. Trebuie să fiu atent la ce se întâmplă.Poate, la fel ca şi durerea aia pe care o aveam atunci când m-am trezit, poate la fel va trece şi senzaţia asta. Starea asta".

          Stătu aşa, cu ochii închişi, controlându-şi respiraţia, până când reuşi o stare de relaxare totală care îl cuprinse într-atât încât a uitat tot ce s-a întamplat. După o vreme adormi.

          Undeva între somn şi realitate, auzea, ca de peste tot, o voce,blândă, controlată, care spunea:

"Nu puteţi vorbi. Puteţi gândi oricât, orice, dar veţi putea spune doar ceea ce contează. Pentru că ceea ce veţi spune, veţi putea spune în scris. Doar în scris. Orice încercare de a comunica cu ceilalţi, altfel decât în scris vă va provoca rău. O astfel de încercare vă va face să simţiţi o durere puternică în cap. Şi veţi leşina. Ştim că toţi veţi încerca la un moment aşa ceva… Veţi încerca prin gesturi, prin semne, chiar din priviri să spuneţi ceva, dar nu veţi face altceva decât să vă provocaţi durere. Cu timpul veţi înţelege şi veţi accepta această situaţie. Până atunci să ţineţi minte că tot ce veţi spune, o veţi face în scris. Şi cu fiecare literă, cu fiecare cuvânt scris, veţi consuma cerneala din stilou. Când cerneala se va epuiza, atunci vă veţi stinge şi voi.

Când vă veţi trezi, veţi putea coborâ din pat, veţi putea umbla… Cel mai important- pe masă veţi găși un stilou. STILOUL! Dar nu uităţi:- stiloul este instrumentul cu ajutorul căruia veţi putea comunica, oricum, orice, oricui. Dar nu oricât! Pe masă, lângă stilou, aveţi hârtie pe care veţi putea scrie."

 

          Nu putea să realizeze cât timp trecuse. Părea că este în camera aceea, pe patul acela, de o veşnicie, dar totul i se părea atât de nefamiliar, necunoscut, de parcă ar fi acolo de doar câteva clipe.

Imediat ce s-a trezit şi-a adus aminte visul acela ciudat. Cuvintele pe care le rostise acea voce  se repetau, se rostogoleau, se înlănţuiau, ca şi când ar fi vrut să pună stăpânire pe toată mintea sa.

          Reuşi să mediteze la înşiruirea de cuvinte şi încet, încet, pe măsură ce îşi recăpata conştienţa, înţelegea şi sensul lor. Zâmbi, ca şi când a înţeles că cineva ar fi vrut să-i facă o farsă, iar el, doar făcea pe victima. Ca şi când nu ar fi ştiut că este o farsă. Ca să nu strice surpriză celor care îi jucau farsa îşi spuse să încerce să spună ceva folosind cuvintele, vorbele, dar să o facă în şoaptă astfel încat cei care îi jucau farsa să nu fie dezamagiţi că le-a aflat secretul.

          Se întoarse cu spatele către masă, îşi trase pătura peste cap şi sub pătură încercă să spună şoptit cuvântul „surpriză”. Mare îi fu mirarea să realizeze că, cu toate că voinţă avea, că se gândea la ce are de făcut şi că şi ştia cum ar trebui să se întample, gura îi rămânea nemişcată, dincolo de voinţa sa, ca şi când ar fi fost hipnotizat. Încercă iar, gândind la cuvântul „vorbe”. Nimic. Îşi spunea în gând : „vorbe, vorbe, vorbe…” Repeta într-una cuvântul , dar nicicum nu reuşea să-l rostească.

Îşi trase pătura de pe el şi o azvârli. Cu tălpile goale atinse podeaua rece şi asta îl făcu să tresară. „Ce naiba se întampla!?” Îşi dorise să spună asta cu voce tare, dar cuvintele nu puteau fi rostite. Le auzea în mintea sa, le înţelegea, dar nu putea vorbi.

          Se linişti şi păşi către fereastră. Acolo trase perdeaua şi îşi lipi faţa de geam. Simţi geamul rece ca pe o mângâiere ce îl alina şi îi plăcu această stare. Se bucură că vede, că simte, că aude, că merge, că … „Cum naiba au reuşit? Şi cine sunt cei care îmi fac asta? Cei care ne fac asta!” amintindu-şi că vocea aceea se adresase nu doar lui, ci mai multor persoane.

Se uită pe fereastră către cerul curat, albastru. Nu se vedea altceva decât cerul şi pe cer nişte nori albi. Nu se vedea vreun copac, vreo clădire. Nici măcar clădirea în care era nu o vedea. Se uită în sus, în jos, în stânga, în dreapta. Nimic. Părea mai degrabă că fereastră este un tablou, nu o fereastră. Observă că nu există vreun mâner de deschidere.”Cel mai probabil e o fereastră falsă.” În timp ce gândi asta simţi cum revolta punea stăpânire pe el şi cum îşi dorea să lovească în cineva. Nu ceva, ci pe cineva!

„Ciudat cum omul simte nevoia să transfere în mod conştient sau inconştient răul, chinul, suferinţa sa, altora. Asta nu se întâmplă la alte vietăţi. Sau cred că nu se întâmplă. Dar omul… Cu omul este altceva! Cu cât este mai puţin educat, cu atât se va manifesta în acest sens şi va transfera celor din jur, într-un fel sau altul, chinul care îl macină. Şi chiar dacă, pe de o parte, omul este, dacă nu singura vietate, atunci printre puţinele, care poate simţi sentimentul milei, fiind în stare să ofere compasiune, vom regăsi, între indivizi, oameni care suferă din milă atunci când văd un animal rănit, dar care, în acelaşi timp, sunt în stare să îşi transfere chinul propriilor semeni.”

Aceste gânduri îl surprinseră. Rămăsese nemişcât, cu faţa lipită de geam şi gândise aceste lucruri ca şi când tot ce i se întâmpla nu era altceva decât o clipă de meditaţie. „Probabil că sunt sedat” îşi zise. „Cel mai probabil sunt atât de calm pentru că mi-au dat ceva medicaţie.”

Se îndepărtă de lângă fereastră şi înaintă prin cameră.

          Camera părea mai degrabă una de hotel ieftin. Chiar şi patul, mobilierul sărăcacios - o masă, o noptieră lângă pat, un fotoliu şi atât. Toate îl făceau să gândească că aşa şi este. Un hotel. Camera dădea într-un hol mic care avea în stânga, în dreapta şi în capăt câte o uşă. Deschise uşa din stânga şi fără mirare, descoperi toaleta. „Exact ca într-un hotel!” . Cabina de duş, un lavoar mic, vasul de WC, oglinda, un coş pentru deşeuri, prosoapele aşezate îngrijit pe un suport, un dulap de baie. Deschise dulapul şi înauntru găsi periuţa de dinţi, un aparat de ras, pastă de dinţi, spumă de ras, after shave, apă de toaletă, hârtie igienică. Le inventaria pe toate cu răbdare, fără grabă. Desfăcu sticla cu apă de toaletă şi miroii : ”Destul de discret. Parcă miroase a lăcrămioare.” Pulveriză de o parte şi de alta a gâtului în timp ce se privea în oglindă. Mirosul plăcut al apei de toaletă îl făcu să simtă o senzaţie de relaxare şi îşi zâmbi. Ca şi când cel din oglindă ar fi fost altcineva, îi trase complice cu ochiul. „ Tinere, vom vedea ce e şi treaba asta.” În timp ce îşi spuse în gând asta, ieşi din toaletă şi, din hol, deschise uşa din faţa sa. Era de fapt un mic dresing. Pe umeraşe observă un costum de haine, cu cămăşa pusă şi ea sub haina costumului. O cămaşă albă. Lângă costumul din stofă era un costum sport, de culoare albastră. Sub jacheta sport, pe umeraş, văzu o bluză cu mâneci scurte, de culoare galbenă. Pe rafturi erau câteva cămaşi împachetate şi câteva bluze.Jos, o pereche de pantofi din piele. „Pentru costumul din stofă” îşi spuse. Lângă ei, o pereche de pantofi sport şi o pereche de papuci de casă. Se aplecă şi luă papucii de casă. Îşi băgă picioarele în ei şi se miră că sunt potriviţi. Îi scoase din picioare şi îi puse la loc. Atunci se uită şi la cum era îmbracat. Avea pe el o pijama de culoare verde deschis pe care erau imprimate modele geometrice, parcă aruncate la întamplare. Închise uşa dresingului şi se întoarse către uşa din capătul holului. Apăsă clanţa cu o uşoară emoţie şi rămase surprins când aceasta  se deschise. Se aştepta ca aceea să fie uşa care duce în afara camerei, dar se gândise că este blocată. Cu grijă, deschise ușa larg și văzu un hol de nici doi metri lățime și chiar în față lui o altă ușa. Pași pe mocheta holului și privi în stânga și în dreapta. Holul părea un arc de cerc, atât în stânga, cât și în dreapta. De unde se afla nu reușea să vădă unde se termină holul. Porni în stânga.Pe ambele părţi, față în față, erau uși (uși ca ușa camerei din care ieșise). „Astea sunt toate camere de hotel.” își zise, în timp ce continua să meargă. Merse așa cât să fi parcurs vreo 50 de pași fără ca, în față, să vadă capătul holului. După un timp văzu pe partea dreapta un rând de scări care urcau și unul care cobora. Nu folosi scările, ci continuă să înainteze pe hol. Tot holul era același- uși pe o parte și pe alta, mochetă pe jos. O mochetă curată,roșu-brun, iar pe tavan erau becuri încorporate. Cel mai probabil că a mers așa vreo 20 de minute, dacă nu mai bine când în partea stângă observă o ușă  deschisă. Intră timid în camera respectivă și își dădu seama că de fapt era camera din care plecase. „ Am mers în cerc.” își zise. Se uită la ușa de la intrare, o studie cu atenție și observă că nu are nimic distinctiv pe ea. „Dacă nu o lăsam deschisă, riscam să nu mai găsesc camera.” Își zise. Se uită la ușa din fața camerei sale, era la fel. Se duse și încerca să o deschidă. Ușa era încuiată. Se întoarse în cameră, întră în toaletă, lua de acolo sticla cu apă de toaletă și apoi se întoarse și lovi ușa de la intrare, în partea din afară, cu fundul sticlei, așa fel încât, pe ușă se văzu un semn, o adâncitură provocată de lovitură. „Așa o să știu care este ușa camerei mele.” Gândi asta atât de natural, ca și când știa că urma să fie camera sa. Își dădu seama imediat de asta și își zise „dacă o să rămână camera mea…”. Privi încă o dată cu atenție locul unde făcuse semnul pe ușa, apoi închise ușa. Puse sticlă cu apă de toaletă la locul ei și intră în cameră lăsând ușa de la toaletă deschisă. Trase scaunul de lângă masă, se așeza pe el și privi masă. Răsfoi hârtiile așezate lângă stilou și văzu că toate erau albe. Nici un cuvânt, nici un semn, nimic.

Se uită la albul hârtiilor și simțea că dincolo de toate cele văzute altceva se întâmplă cu el, mult mai important decât situația în sine, decât formele din jurul sau, decât provocarea asta.

          Simțea că îi este foame și sete. Și atunci se întrebă " unde or fi mâncarea și băutura?". Se ridică de pe scaun și se uită atent prin cameră. "E clar, aici nu este nimic de mâncare. Apă pot să beau din baie, dar mâncarea!?". 

          Gândurile astea îl însoţiră până afară din cameră. Când ajunse în hol, se mai uită odată la semnul de pe ușă, ca și când ar fi vrut să se asigure că încă mai era acolo și apoi încercă iar clanța ușii din față. Această nu se deschise. Hotărât, închise ușa camerei și plecă.

Când ajunse în dreptul scărilor se gândi "În sus, pot doar să îmi consum energia urcând. Pare mai logic ca mâncarea să fie jos." Nu mai căută argumente pentru decizie. Coborâ  un etaj, apoi altul și altul, și altul... Numără fiecare etaj de care trecea, ca să aibă o orientare pentru când se va întoarce. "Dar de ce m-aș întoarce?" se întrebă. " Camera aia are un pat și o baie. Atât. Nu merită pentru să mă întorc." Se așeză pe treapta unei scări ca și când ar fi vrut să înțeleagă că drumul său depinde de voința lui. Ca și când ar fi putut dormi și acolo pe treapta aia. "Oare sunt singur în toată clădirea asta?" Cu întrebarea asta în minte își continuă drumul, coborând. Numărase fiecare etaj. Coborâse 17 etaje când scările se terminară.În fața lui, era o ușă care părea că dă într-o curte și atunci simți o bucurie, ca și când ar fi fost un copil în fața unui magazin cu jucării. Totuşi, se temea ca nu cumva ușa să nu se deschidă dar, simţi o teamă, la fel de intensă, în timp ce gândi  că se va deschide. Nu îndrăznea să încerce. "Cine știe ce  o fi dincolo? Aici parcă sunt totuși în siguranță. Găsesc eu mâncare undeva în toată clădirea asta. Am coborât 17 nivele. Și câte or mai fi în sus. Undeva, la unul din etaje, sigur este ceva de mâncare." Aceste gânduri îl făceau să ezite. Se uita când către scări, când către uşă, nehotărât. Această stare dură câteva secunde bune  până când, deodată, fără să mai gândească, puse mâna pe clanță și când simți că ușa cedează, o deschise larg. Dintr-o dată un aer proaspăt, rece, curat, îi atinse fața, îi pătrunse în plămâni, răcorindu-l, făcându-l să simtă cum mintea și trupul i se umplu cu energie. Înainte de a vedea ceva, acesta a fost prima senzaţie. Prima sa percepţie a ceea ce era dincolo de ușa aia:- aer curat, proaspăt, vigorant. Imediat după ce simți toate astea, ca și când simțurile sale nu se puteau manifesta deodată, ci își dădeau întâietate, văzu! Privirea sa sorbea priveliștea, precum mai devreme nările sale sorbiseră aerul. Era o curte mare, al cărei contur nu îl putea zări din poziția în care se afla. Părea o curte rotundă, judecând după zidurile clădirii din stânga și din dreapta. O curte plină de verdeață, cu alei curate, pietruite, cu bănci și izvoare în miniatură. Pe alei văzu oameni. Se miră că nu trăia imboldul să se ducă la ei. Nu era grăbit să-i întâlnească. Stătea în ușă, împietrit, dar cu simțurile în așteptare, treze.  Clădirea se înalţa ca un turn, imens. " Cred că sunt mai mult de 100 de etaje" își spuse în timp ce privea de jur împrejur și în sus. Tot ceea ce vedea, era de fapt interiorul unui cilindru care părea a fi de sticlă. Nu se vedea nimic dincolo de acele ferestre aparente. Deaspura capului , acolo unde cel mai probabil se termina clădirea, se vedea un albastru curat. "Cât o minge. Ca o minge albastră" își zise. "Înaltă clădire!"  Apoi își întoarse privirea către curte. Oamenii din față sa, femei și bărbați, se plimbau, tăcuți, fără grabă. Unii stăteau pe bănci. Alții își făceau de lucru prin iarbă. Păreau că ar cauta ceva. În acel moment auzi! Auzi cum vântul mișcă frunzele copacilor și auzea cântec de greieri. Auzea pașii celor care umblau pe cărări și foșnetul hainelor lor. Și cam atât. "Nimeni nu spune nimic. Nu se aud păsări. Nu se aud mașini sau copii." Cu aceste gânduri păși către un ins care stătea așezat pe o banca, chiar la marginea grădinii. După câțiva pași simți, pe tălpi, pietrele de pe jos. Călcă pe o piatră, neglijent  și simţi o  durere în călcâi.Se opri și ridică priciorul, frecând locul care îl durea. Atunci își dădu seama că este desculț! "Mai să fie, nu doar că sunt desculţ, dar sunt în pijamale!" Se uită la cei din grădină și văzu că toți erau îmbrăcați cu haine adecvate locului și vremii. Doar el era în pijamale. Când călcase pe piatră , din mișcarea instinctivă, izbise cu talpa piciorului pietrele de pe alee astfel încât, câteva se rostogloiră către cel care ședea pe banca de la marginea grădinii. Omul, văzând pietrele, privi către el și, fără vreo mirare, zâmbi. Gestul nu-i scapă nici lui. Nu reacționase la acel zâmbet, copleșit de durerea pe care o resimțea, dar acum, după ce se liniști, zâmbetul acela îl revazu' și parcă prinse curaj. Uită și de jena faptului că era în pijamale și de faptul că este desculț. Își dorea doar să îi vorbească acelui om. Se îndreptă către el și când ajunse în dreptul lui încercă să îi vorbească." Bună ziua, eu sunt Radu." își auzi gândurile, dar nu și vorbele. Mai încerca o dată : "Salut, eu mă numesc Radu" degeaba! Vorbele nu îi ieșeau pe gură. Buzele nu i se mișcau. Își auzea vorbele precum niște gânduri. Ca și când le-ar fi spus numai pentru el. Probabil că uimirea de pe chipul său se putea observa cu ușurință căci omul se ridică de pe bancă, îl prinse cu ambele mâini de umeri și îl privi fără să clipească, fără să zâmbească, fără să fie încruntat, ca și când era o statuie al cărui chip inert transmitea doar formă produsă de artist, lăsând privitorului loc de imaginație proprie. Radu îl privi pe ins, nedumerit,  apăsat de senzația de rătăcire pe care o resimțea. Îl privi, îi simți mâinile pe umeri, mâini care nu-l strângeau, nu-l apăsau mai mult decât că o atingere neutră. Îl privi și, ca și când încerca să-l redeseneze, îi făcu un contur rapid, o poză pe care dori să o memoreze, cât de repede, până nu dispare! Nasul ușor coroiat, ochii albăștri, urechile mici,  parcă lipite de țeasta capului, părul grizonat, scurt și aranjat, buzele bine conturate, groase, bărbia îndrăzneață, fără par, gâtul puternic, umerii lați. Omul purta o cămășă albă, cu mâneci lungi suflecate la manșete. La piept observă... Atunci, exact când privirea lui se îndrepta spre pieptul aceluia, insul își retrase ușor mâinile de pe umerii săi, se întoarse cu spatele  și plecă. Radu, ca și când ar fi vrut să-l oprească, făcu un gest cu mâna întinsă. Dar imediat se opri. În minte îi era imaginea stiloului. La pieptul omului, în buzunarul cămășîi era stiloul! Un stilou ca cel pe care el îl lăsase în cameră, pe masă. "Of, am și uitat de asta!" își spuse. "Treaba asta e pe bune, din câte observ."

          Își aduse aminte de cele întâmplate, de vorbele acelea pe care le ascultase ca prin vis. "Pfuai! Înseamnă că trebuie să mă întorc în cameră! Asta da belea. Să urc 17 etaje. Bun așa! Ăștia nu or avea lift pe undeva? Eu, ca eu. Până la etajul 17 rezist, dar cei care stau acolo sus, în vârful clădirii, ce or face fără lift? Trebuie să fie și un lift." Cu gândurile astea se îndreptă către ușa pe care ieșise. Se mai uită o dată către grădina din spatele său apoi întră în clădire. "Trebuie să mă duc să îmi pun niște haine pe mine și să îmi iau stiloul ăla la mine. Oare cât o fi ceasul? O fi către seară, o fi mai către dimineață? Și unde pot găsi mâncare? " Urcă scările fără vreo grabă și toate întrebările astea îl învăluiau fără să le găsească vreun răspuns. Nu erau curiozități prea mari. Nu le simțea ca pe o apăsare și nici nu-l revolta lipsa răspunsurilor. Și le punea în mod natural , ca și când avea nevoie să vorbească cu cineva și singura persoană căreia i se putea adresa era el. Vorbea el, cu sine. "ha, ha, ha... " râdea în hohote în gând, dar pe față îi apăruse doar un zâmbet discret. "La asta nu s-au gândit! Pot vorbi cu mine, fără ajutorul stiloului! Sau, poate că s-au gândit, dar nu și-au dat seama cât de important e să ai cu cine vorbi. Chiar și dacă acel cineva e propria persoană." Se opri ca și când pierduse ceva. Se simțea rătăcit și nu își dădea seama de ce. "Pfuai, ce prost sunt! Am uitat să număr etajele!" Își dădu seama că nu va putea găsi camera pentru că totul- scările, pereții, ușile, la fiecare etaj, erau identice. "Asta e... Cobor și mă întorc. Le număr." simțea că situţia îl amuză , nu îl revolta. Nu se simțea obosit, nu se simțea nervos. "Sigur e de la vreun medicament, ceva... Altfel nu puteam să fiu eu atât de calm. Până mai ieri, dacă mi se întâmpla să fiu atât de neatent,  mă enervam la culme." Gândind astfel ajunse jos. "Bine că n-am urcat ca prostu vreo 50 de etaje, așa dus pe gânduri." Începu să urce și la fiecare etaj număra: 1, 2...8,9...

          Ajuns la etajul 17 intră pe ușa care ducea în hol, o lua la stânga și, privind atent la fiecare ușa, numărându-le, își găsi ușa." E a 7 -a ușa pe dreapta de la intrare. E bine de știut și acest amănunt!" Apăsă clanța, cu o ușoară teamă, teamă ca nu cumva să fie ușa blocată. Dar ușa se deschise. Răsuflă ușurat. Intră în cameră și  locul i se părea atât de familiar ca și când acesta ar fi fost locul său de o viață. Intră în baie, deschise robinetul, sorbi o gură de apă. Închise robinetul și se uită în oglindă. "Radu, de azi suntem împreună. Cei mai buni prieteni! Să facem să ne fie bine și să ne respectăm unul pe celălalt. Ok?" Își zâmbi și zâmbetul sau reflectat în oglindă îl simți ca pe cel al unui complice, al unui tovarăș tăcut care îi aproba decizia, subtil, subînțeles.

          Se duse în cameră şi privi spre masă. Văzu stiloul la locul lui, nemișcat. Îl luă  și când îl atinse simți cum un vârtej, la început domol, apoi tot mai puternic, îl ținea în mijlocul său, rotind cele din jur- patul, masa, scaunul, apoi ferestrele, apoi clădirea se ridică cu totul și grădina pe care o văzuse mai devreme jos se învârtea la fereastră lui, odată cu tot ceea ce era în ea: oameni, alei, copaci... Pietrele de pe alei se înşiruiau ca un dragon și se unduiau în sus și în jos, în jurul său. Închise ochii, dorindu-şi să nu mai vadă toate acele imagini amețitoare și, când închise ochii se văzu pe sine, privindu-se în oglindă, zâmbindu-și. Apoi se văzu  pășind în afara oglinzii, reflexia sa devinind o formă, o entitate, un altcineva. Privea fără teamă către cel care era el, sau celălalt el care, se îndrepta către masă, lua stiloul ,hârtiile și le mâzgălea. Una câte una, câte una, câte una... Pe măsură ce le umplea cu mâzgălituri le făcea cocoloș  și le arunca prin cameră. În tot acest timp,  celălalt el, se transforma de la o clipă la alta - părul de pe față îi creștea cu repeziciune, părul de pe cap deasemenea. Fruntea i se încrețea. Cearcăne adânci îi apăreau sub ochi. Nasul i se transformă și el, se umflase și devenise plin de negi. Apoi observă că părul atât de pe cap, cât și din barba deasă și lungă îi albea. Mâna cu care ținea stiloul devenise noduroasă și tremura. Mișcările îi deveneau tot mai stângace și lente. Ochii îi erau încețoșați. Umerii se indoiau către tăblia mesei. El, celălalt el, devenise în câteva momente un bătrân fără vlagăcare, cu greu mai ținea stiloul în mână. Cu un ultim efort, acesta mâzgăli  pe hârtia albă, curată, o linie care pornea de la sanga către dreapta și apoi, în josul paginii, încet, încet, încet...Până când stiloul îi căzu din mână și mâna rămase sprijinită de masă. Radu îl privi pe  celălalt . Avea capul căzut spre piept. Murise. 

Atunci deschise ochii și privi către stiloul pe care îl ținea în mână. Vârtejul din jurul său se oprise. Nu se temea, dar începea să înțeleagă și să creadă. De acum, stiloul era cuvântul său, era una cu vorbele sale.Vorbe care, spuse, îi scurgeau din viață. Picătură cu picătură, precum cerneala așternută pe hârtie. Fără vreo împotrivire la cele aflate, fără vreo teamă, cu o acceptare deplină, se așeză pe scaun. Luă o hârtie şi o așeză pe masă  privind lung la ea. La albul curat...

          Nu se gândea la ceva anume. De fapt, nu se gândea la nimic. Nici măcar nu simțea nevoia să-și vorbească. Privea către hârtia albă și parcă acel alb, nepătruns de vreun semn, neatins de vreo picătură de cerneală, era cel mai pur lucru întâlnit vreodată. Se uită către stilou. Îi desfăcu cu grijă capacul, pe care îl așeză ușor pe masă. Apoi, ridincând mâna, aduse stiloul cu penița în sus până în dreptul ochilor. O peniță ca oricare alta- ușor crestată la capăt, aurită. "Tu ești cea care mă va ajuta să îmi pun vorbele pe hârtie!" și atunci, fără vreun gest de reținere scrise pe hârtie : EU SUNT RADU.

Puse capacul pe stilou și apoi stiloul îl așeză  pe hârtie. Simțea nevoia să se întindă. Se urcă pe pat, se întinse, închise ochii și adormi.

 

 

 

          Avea singurătatea sa. Nu pentru că și-ar fi dorit-o în mod explicit. Nu reușise să lege o relație în felul dorit de el. Atunci când a terminat facultatea, ca și când ar fi fost o înțelegere despre care el ar fi uitat, cea cu care petrecuse ultimii doi ani a decis că nu pot fi împreună. Când a înțeles, în el s-au născut sentimente și stări contradictorii. Ba era, ba nu era, trist. Se aștepta să simtă o durere, așa cum citise de multe ori în romanele de dragoste. Dar el se simțea pur și simplu gol și trădat. Toate promisiunile lor, toate visele, păreau, așa, deodată, doar un fel de peliculă dintr-un scenariu ieftin. "Nu avem un viitor împreună. Simt că de acum înainte, trebuie să încerc altceva..." Cam astea au fost cuvintele ei atunci când, după  balul absolvirii, obosiți de dans, de dragoste, de alcool, de dans, de alcool, de dragoste, de dans...El visa la nemurire ca și când acele clipe ar fi fost doar o ultima zvâcnire a lumii urmând să se transforme în veşnicie, neştiind că veşnicia e un snop de emoţii. Vorbele ei nu l-au uimit. Pur și simplu au săpat în el, instantaneu, un gol! 

          Nu avea să rememoreze clipele de după. S-a trezit, așa, singur, în singurătatea sa. Fără să simtă nevoia de a mai fi altfel. Muncă lui era universul său. Părinții  simțeau că el suferă, dar nu s-au implicat în vreun fel. Erau oameni simpli. El era cel care trecuse dincolo de ceea ce ei ar fi înfăptuit vreodată:- o școală superioară, o diplomă, un statut! În vara de după absolvire nu a făcut altceva decât să se ascundă în vie, la umbră, și să citească. Peste zi, mama lui venea cu câte o sticlă de apă, cu o felie de pâine, cu o farfurie plină cu de toate. "Lasă măi, Radu, cărțile alea! O să te îmbolnăvești de la atâta citit! Ia de mănâncă...Bea niște apă. E rece,proaspătă. Acu' a scos-o tac'tu din fântână." 

Nu își ridica ochii din paginile cărții. Nu pentru că și-ar fi propus asta. Era dincolo de loc și de timp. Uneori nici măcar nu citea. Gândurile sale erau închipuiri, erau vise, erau amintiri.

"Radu! Hai,mamă, de mănâncă ceva...O să te usuci pe picioare. Radu!" 

Și vocea ei,  îl trezea la realitate.

"Nu te îngrijora, mamă. Sunt bine. Doar că eram pierdut în rândurile astea. Mă uit mereu printre ele. Mă rătăcesc."

"Ești rătăcit cu sufletul. Tu nu ești în cărți, tu ești în altă parte. Trebuie să găsești calea înapoi." și lacrimile îi umpleau ochii.

Radu se ridică de pe pământul uscat, de sub umbra viei. Își luă mama în brațe și îi șopti: "Sunt bine mamă. Fii liniștită și ai încredere, o să îmi treacă."

Femeia își șterse lacrimile de pe obraz și fața i se lumină. Știa că Radu își împlinește vorbele. "Ia de mănâncă, să prinzi curaj și putere…"

Îl sărută pe obraji și, fără altă vorbă, se îndepărtă.

Radu privea trupul acela care pășea mândru prin via de un verde proaspăt, silueta aceea ce parcă devenea o umbră...

Singurătatea sa era un fel de a fi.

 

          Atunci când a plecat de acasă știa că nu se va mai întoarce curând.Îl răzbeau prea multe dorinți.Își dorea să cunoască și să dovedească. 

"Am terminat științele astea inginerești, trebuie să fiu acolo unde cunoașterea mea să fie de folos şi să afle."

          Când și-a îmbrățișat tatăl acesta i-a șoptit: " Eu am încredere că vei reuși. Ești suficient de deștept și de puternic."

          Când și-a îmbrățișat mama această n-a spus nimic. Doar ochii îi plângeau. El i-a zis:" Ai liniște, o să fiu bine!"

 

          Trei cerei a depus şi toate trei au primit răspuns. La toți s-a prezentat la interviu. Nu-l interesa câștigul material. Îl interesa să cunoască, să fie el,  între necunoaștere și aflare. A fost acceptat de toți cei trei. Dar el a ales GEOMA - companie care realiza cercetări geomorfice și nu doar atât. După cum avea să afle și să înțeleagă mai apoi, compania avea în rândul său și biologi și psihologi și cosmologi. Era finanțată din fonduri publice și scopul său era unul deja știut – de vreo 7 ani se ocupau cu studii în zona supusă deșertificării.

          Alesese această companie pentru că simțea că are nevoie de aer, avea nevoie de trecut. Nu de trecutul său, ci de un trecut care să-l îngroape pe al său. 

          Prima zi de muncă a fost exact ce își dorea mai mult. Nici nu visa la ceva mai bun. Un ins, trecut de prima tinerețe, l-a luat în primire :" Hai debutantule că n-avem toată ziua la dispoziție. Ia rucsacul ăla și hai să mergem că pleacă trenul."

          Trenul l-a dus, în prima zi (ca și în următoarele) dincolo de zona urbană. În deșert. Era trenul companiei. Un tren leneș, dacă era să-l compare cu cel cu care ajungea de acasă la muncă. Un tren în care urcau și coborau, pe traseu, angajați ai companiei. Avea să afle mai târziu- toți erau cercetători, sau asistenți ca  el. Aria de cercetare și prospecțiuni a companiei se întindea pe o suprafață imensă. Umpleau zi de zi eprubete cu fragmente din sol, de la diferite adâncimi. Se cerceta fără încetare cauza...Cauza care provoca moartea vegetației. Căci orice se planta în solul ăla, murea! Nu se cunoștea cauza! Pe de o parte ei, inginerii, prospectau. Pe de altă parte ceilalți, bilogii, plantau, însămânţau. Nici unii, nici ceilalți nu înțelegeau de ce în solul ăla, pe acea suprafață imensă, nu trăiau plantele. Nici o plantă!

Precipitații naturale existau. Solul, din toate analizele, părea unul ca oricare altul. Ipoteza de lucru era că, undeva, în sol, există un element care dăuna într-atât vegetației încât aceasta nu putea să se dezvolte.

Dar nu se aflase nimic în acest sens.

          Ori de câte ori pleca de la bază își lua cu el o carte de studiu. Drumul dura cam 20-25 minute. Prefera să mai afle câte ceva din rapoartele publicate. Era deja mai mult decât curios. Simțea chiar că provocarea îi era destinată lui. Provocarea de a găsi soluția la problema care persista de mai bine de 20 de ani.

          Trenul care îi ducea de la sediu în teren era unul lent, comparativ cu trenurile publice cu care pleca de acasă până la serviciu. Ăla era un tren de viteză. Unul care îți fura dreptul de a vedea peisajele. Mereu se întreba ce-o fi dincolo de ferestre. Căci totul părea un tunel al timpului, atât de repede mergeau trenurile alea.

Nu vedea altceva decât o pâclă, un fel de ceață zdrobită, un fel de nor întins. Așa se întindea lumea dincolo de tren atunci când acesta se afla în mișcare.

Se urca în tren și citea. La început încercase să afle privirilor ceva, apoi a renunțat.

Dar călătoria sa, până  la serviciu, nu dura mai mult de 7 minute. Mai exact 6 minute și 25 de secunde. Cronometrase.

 

          Locuia într-o garsonieră dintr-un cartier la marginea orașului. Un cartier sărăcăcios ca arhitectură, dar liniștit. Alesese locul mai mult pentru că în  apropiere era un parc vechi în mijlocul căruia era un lac. Când a fost să vadă garsoniera (pe care o aflase dintr-un anunț în ziar) a trecut exact prin parcul respectiv. Era o zi de vară târzie. Dar lumina soarelui reflectată în oglinda lacului, conturul copacilor ce se unduiau pe luciul acela, păsările de apă... Toate l-au făcut să se oprească , să se așeze pe o bancă și să privească în tihnă, totul. La fermecat deîndată locul acela și, chiar dacă garsoniera în sine era cam mică pentru gusturile sale (mai mult, era și sărac mobilată), a ales să rămână acolo. Poate nu doar pentru parc, dar mai ales de aceea. A contat și faptul că prețul chiriei era unul acceptabil și că stăția de tren era foarte aproape. Între blocul unde locuia și stația de tren era doar parcul. Avea să traverseze de atunci, zilnic, parcul acela. Seara, când se întorcea de la muncă, mereu se oprea pe o bancă și, vreme de câteva minute bune, privea lacul, parcul, copacii, copiii, trecătorii. Spre deosebire de deșertul unde în fiecare zi forau și umpleau eprubete, parcul acela era raiul pe pământ. Mai apoi a fost și mai mulțumit pentru alegerea sa. A descoperit că în bloc locuiau mai ales oameni în vârstă. Liniștea oamenilor în vârstă, acea tihnă lipsită de forfota specifică tinerilor, amabilitatea lor, toate astea îl mulțumeau și i se potriveau perfect.

„Bună seara, nea’ Petre! Toate bune?”

„Salut măi,Radu. Bune și neputincioase.” Îi răspundea, zâmbind sincer.

          Pe nea’ Petre îl întâlnise prima dată la câteva zile după ce s-a mutat. Într-o seară, când s-a întors de la muncă, l-a găsit în fața scării, pe banca de lemn. L-a salutat și acesta i-a răspuns.Şi nu doar că i-a răspuns, dar l-a și oprit. „Tu ești tânărul care s-a mutat de curând în bloc?”

„Da, eu sunt.” S-a oprit înțelegând că omul avea chef de vorba. Și el avea chef de vorba. Măcar așa, să mai cunoască un vecin.

„Eu sunt Petre, stau aici la parter, la 20. Pe aici toți îmi spun nea’ Petre, pentru că sunt printre cei mai bătrâni din blocul ăsta. Mai bătrâni decât mine sunt Costel de la scara B și Mincu care stă cu noi în scară, la 28. Nu ne-am cunoscut până acum pentru că am fost în excursie.” Spuse toate astea fără vreo grabă, privindu-l în ochi și cu un zâmbet sincer pe față.

Radu se simți dator să se prezinte.

„Eu sunt Radu. Așa îmi spun cunoscuții. Am venit aici săpătămână trecută. Sunt din Măgura, dar am terminat facultatea aici și m-am întors. Lucrez la GEOMA.” Cât se prezentase, nea’ Petre continuase să-l privească în ochi ca și când nu vorbele sale l-ar fi interesat, ci privirile.

          De atunci, din seară aceea, rar se întâmpla ca aceştia să nu schimbe, zilnic, câteva vorbe. Poate doar atunci când se întorcea prea târziu de la muncă. Dar trebuia să fie cu adevărat târziu, căci altfel, dacă nu era pe bancă, când se apropia de scara blocului, nea’ Petre ieșea mereu din scară. Radu chiar  bănuia că îl urmărește când vine. Nu îl deranja. Ba din contră. Discuțiile lor erau relaxante şi plăcute.

„Ce mai e nou, ați mai dat vreo gaură azi?” întreba nea’ Petre cu referire la forările lor.

„Am dat, nea’ Petre. Am dat. Nu una, am dat 5 astăzi.” Îi răspundea, prefăcându-se obosit și epuizat. Îi plăcea să facă jocul ăsta pentru că imediat nea’ Petre devenea protector și îl susținea sincer.

„Ești tânăr, măi copile. Nu te eupiza pe acolo că ăștia caută să sfârșească totul într-o zi. Nu or mai avea nici ei răbdare. De atâția ani să nu găsească ceva. Cât de mic. Și mai se și lăţeşete uscăciunea aia.” Făcând referire la deșertul unde lucra el. Știau toţi că acolo nu crește nimic și mai ales că era o suprafață imensă care nu putea folosi cuiva. Şi care se mai și extindea. An după an, deșertul, uscăciunea, cum îi zicea nea’ Petre, se lățea.

Și discuțiile lor continuau. Nea’ Petre făcea cum făcea și întotdeauna strecura câte o amintire din vremurile sale. Nu vorbea niciodată de cineva din familie, de vreo rudă. Radu ar fi vrut să-l întrebe dar îi era teamă să nu fie indiscret și să deschidă vreo rana, ceva.

          În tinerețe jucase rugby. Se vedea după gâtul gros și umerii lați că fusese un bărbat puternic.

„Păi dacă namila de ungur ne ducea câte doi, trei, agățați de el. Nu-l puteam opri decât înnodându-i picioarele. Prima dată când ne-am înfruntat cu echipa ungurului, în prima repriză ne-au condus cu 15 puncte. Făceau aia ce făceau și duceau mingea la ungur. Ăla nu fugea el prea repede, dar trecea prin noi, ne respingea placajele ca și când un bivol ar fi trecut printr-un lan de grâu. La pauză , storși de vlagă, în vestiar, stăteam toți cu capetele plecate. Cred că eram și de plâns. Nu eram nici noi de catifea. Erau printre noi ca stejarii- băieți puternici. Dar namila aia  ne venise de hac la toți. Și cum stăteam noi așa, suflând a oboseală și suspinând de ciudă, zice secundul : - băi mânjilor, v-a lovit tancul? Și se apucă să râdă în hohote. Râsul său era așa de molipsitor că, rând pe rând, ne-a apucat și pe noi râsul. Și uite așa, dintr-o dată, râdeam ca proştii, în hohote, toți. Când ne-am liniștit, secundul a zis:- înnodaţi-i picioarele mă! Și așa am făcut. În repriza a doua, George (noi îi spuneam Gușă) s-a ținut scai de ungur. Când balonul ajungea la namilă, ăsta îl prindea de picioare, așa cu o mâna printre ele și una pe un picior. Îl trântea mereu. Din grămadă ne descurcăm noi. Aveam viteză, eram și mai tineri decât aia din cealaltă echipa. Pe măsură ce trecea timpul, ei cădeau, noi prindeam aripi. I-am învins cu 52 la 34. Dar n-a fost ușor. Apoi cu ei cu tot ne-am dus la Moară- un han lângă bază. Ungurul cred că a băut singur un butoi de bere. Ce vremuri!”

          În timp ce-l asculta, Radu își imagina toate întâmplările. Felul în care își depăna amintirile nea’ Petre era atât de plăcut încât, uneori îi părea rău că povestea se termină.

Nea’ Petre se ridica, greoi,  sprijinindu-se pe umărul său cu o mână „Hai să mergem la culcuș, că uite, e luna pe cer de ceva vreme.”

 

 

          În una dintre diminețile sale obișnuite, la câteva luni de când începuse serviciul, în timp ce se se afla în trenul care îi ducea pe el și colegii săi, fără vreo grabă, „în pustie” cum mai nou îi spunea și el, lângă el se așeza un ins.

Radu, făcu doar un gest prin care mima mai mult un salut de binețe, în tot acest timp țînându-și ochii pe rândurile din lucararea pe care se străduia să o studieze de câteva zile bune.

„Cuarțul și limita dintre timpuri” spuse celălalt şi continuă „Am citit și eu cândva cartea asta. Pe vremea aia era o teorie. Între timp a devenit doar o supoziție fără probe.”

Radu își ridică ochii din carte și se uită la celălalt. Acesta făcea referire la cartea pe care el o citea. Probabil că ochii săi exprimau o uimire atât de mare încât celălat spuse: „N-are nimic de a face cu ceea ce se poate vedea. Căutăm, dar locul în care ne aflăm nu corespunde timpului.”

„Adică!?” întrebă Radu, mirat. Acum probabil că părea și rătăcit cu totul , pentru că celălalt zâmbi  și spuse: „Păi, hai să ne gândim. Materia este o continuă devenire a energiei, nu-i așa?”

„Să zicem…” bâgui Radu, suprins un pic de direcția în care se ducea conversația.

„Să zicem…Dar chiar așa este! Energia se manifestă de la începuturi, în felul ei. Una dintre manifestări este materia. Ce se întâmplă, cum se întâmplă, de când se întâmplă, este relativ în raport cu cunoștințele noastre limitate. Noi suntem o civilizație tânără, care nici nu a depășit stadiul naivității. Am reușit să aflăm că energia se poate transforma în materie și că materia se poate transforma în energie. Eu la așa ceva îi spun manifestare a energiei. Dar noi n-am reușit să controlăm aceste manifestări decât într-o foarte mică măsură. Mai mult, ne-am ars la degete, ca niște copii care se joacă cu focul. Ceea ce am aflat însă, ceea ce recunoaștem cu toții, înțelegem , dar fără a controla de asemenea, este că spațiul este absolut. Orice energie, oricum s-ar manifesta ea, orice materie, ocupă un spațiu unic.”

          După această expunere largă, celălalt tăcu brusc ca și când ceea ce ar fi spus era de fapt o dictare și acum aștepta ca Radu să scrie tot ceea ce el dictase. Radu se foi un pic, dar după cum îi era felul, răbdător și curios deopotrivă, așa cum se întâmpla mereu, tăcu. Nu îi plăcea să se manifeste în situații de genul ăsta în modul clasic al dezbaterilor, el nu intervenea, nu punea vero presiune pe subiectul discuției. Prefera să asculte, să înmagazineze totul în sertarele minții și mai apoi, liniștit, să reflecteze la toate cele care i se păreau ca fiind importante.

Probabil că celălalt a înțeles tăcerea sa altfel căci, se ridică și se duse în zona unde se putea fuma. Radu îl privi câteva clipe prin geamul despărțitor și după ce acesta își aprinse țigara se ridică și  îl urmă.

„Și care este legătura între faptul că spațiul este absolut şi cele afirmate mai devreme? De ce nu ar corespunde timpului?” întrebă Radu.

Celălat râse zgomotos și cu poftă, ceea ce îl făcu și pe Radu să zâmbească. Râsul celuilalt era unul prietenos, nu batjocoritor, de aceea Radu nu se simți indignat în vreun fel.

„Știam eu că o să îți stârnesc curiozitatea” zise celălalt după ce se opri din râs. „O clipă am crezut că m-am înșelat, ceea ce mi se întâmplă mai rar. De obicei nu vorbesc cu străinii așa, din senin. Dar pe unii îi simt cum vibrează. Tu ești unul care vibrează.” Trase un fum și continuă, fără să mai aștepte ca Radu să spună ceva. „ Acest spațiu în care noi săpăm aiurea de câțiva ani, în speranța că vom afla răspunsurile,  se află, ori înaintea noastră în timp, ori în urma noastră. Depinde în care stadiu al ciclulului devenirii se află energia. Spațiul ăsta se manifestă în descompunere. De fapt, el se transformă în energie și, deci, energia se manifestă, nu spațiul, dar…În fine, înțelegi ce vreau să zic…”

Radu dădu din cap mai mult că să îl încurajeze pe celălalt să continue, nu pentru că ar fi înțeles ceva.

„Materia devine energie și acolo unde echilibrul dintre cantitatea de materie și energia care ocupă un spațiu se rupe, acolo natura tace.”

„Adică, moare…”completă Radu.

„Nu! Moartea nu există. Există doar sunet și tăcere. Dar asta este altă poveste. Altă teorie. Tu ia aminte la ce îți spun. Dacă cauți mostre din sol prelevate în urmă cu câțiva ani și le compari cu unele prelevate acum din aceleași locuri, vei observa că într-o mostră este mai puțină materie decât în cealalată, ceea ce nu mai este s-a transformat în energie. Dar ca să poți înțelege energia trebuie știi să o simți. Spre deosebire de materia pe care, în mod obișnuit, știm să o vedem, să o pipăim, să o gustăm, să o mirosim, să o auzim… Adică simțurile obișnuite, naturale.  Ca să simți energia ai nevoie să știi cum. Acest simţ se află în unii „la vedere”, ca să mă exprim așa. Adică ei nu au nevoie să învețe cum să simtă energia. Au capacități native în acest sens. Ceilalți… Dacă continuăm cu experimentul propus și facem niște înregistrări audio azi, apoi repetăm procesul peste câțiva ani, vom deosebi, că atât undele sonore joase, cât și cele înalte, pe măsură ce trece timpul, dispar. Se așterne tăcerea. Cu cât este mai liniște, cu atât energie mai multă.”

„Păi și de ce în aceste locuri? Și de ce se extinde?” întrebă Radu.

„Asta n-am aflat. Încă! Dacă ar fi să facem o comparație cu universuri mai mari, să zicem galaxiile, am observa că același lucru se întâmplă și pe acolo :- locuri unde materia se transformă în energie, locuri în care energia se transformă în materie. Tot ceea ce diferă la aceste manifestări este viteza. Noi avem norocul că, parte din ceea ce se întâmplă aici, se întâmplă destul de lent încât să avem timp să ne mai punem câteva întrebări.”

„Cum adică parte?” întrebă Radu.

„Văd că eșți atent la nuanțe” zise celălalt. „Oricum ai fi aflat la următoarea manifestare de gen. Sunt cazuri când, în anumite locuri (spații și zone limitate din interiorul acestui pustiu ) manifestările să fie foarte, foarte rapide. Acolo și atunci, când se întâmplă asta, se așterne tăcerea instantaneu.”

Radu tăcea în timp ce celălalt își stingea fără grabă țigarea.

„Poate ne vom mai întâlni și vom mai discuta” spuse celălalt. „Eu cobor la buncăre.”

          Buncărele erau de fapt niște camere din beton, la peste 200 m adâncime, izolate de suprafață. Se cobora la ele cu lifturi. Radu auzise că ar fi fost vreo 12 astfel de încăperi. Acolo erau depozitate o parte din mostrele prelevate care nu se transferau în oraș. Anumite mostre, nu știa încă ce anume le diferenția de altele, nu puteau fi transportate în oraș din motive de securitate.

Radu reflectă instantaneu la ceea ce știa despre buncăre și îi rapsunse celuilalt : „ Lucrezi într-unul din ele?”

„Nu” răspunse imediat celălalt. „Eu lucrez la suprafață. Avem o stație de lucru la suprafață. Monitorizăm undele sonore. Eu și încă doi colegi. De aceea îți vorbeam despre tăcere și sunete.” spunând asta zâmbi și îi făcu un gest cu mâna ca și când și-ar fi înnodat o șuviță de păr în jurul urechii. În timpul ăsta trenul se opri, ușa se deschise și celălat coborâ. Toate se petrecură atât de repede că Radu nu avu timp nici măcar să-i răspundă cu un zâmbet. De fapt, fața lui arata atâta uimire încât, cel mai probabil, celălalt d’aia plecase așa, cu zâmbetul pe față.

          În timp ce trenul se urnea din loc,Radu se duse și se așeză pe scaun. Își puse cartea în geantă și genta o așeză pe picioare. Rămase cu ochii ațintiți pe fereastră dincolo de care pustiul larg, fără margini, părea să acompanieze zgomotul făcut de tren cu o tăcere discretă.

„Pustia asta chiar că tace” își zise Radu.

 

          „S-au rupt izvoarele ploilor în părțile astea” își spuse în timp ce își turna cafeaua în cană, privind pe fereastră la stropii mărunți care, dincolo de cenușiul locurilor, păreau mai degrabă veseli. Cel puțin așa îi percepea el. Felul în care aceștia se grăbeau să ajungă pe pământ, părea mai degrabă o joacă, o întrecere. Din când în când, câțiva stropi se prelingeau pe sticla ferestrei. Ploua de câteva zile. Pe la amiază, uneori, soarele se mai arata timid, vreme de-o clipă parcă spunând „Sunt aici, nu disperați!” Dar atât. Apoi norii se închideau peste cer precum o cortină și stropii de ploaie, grăbiți, își începeau dansul.

          Pe Radu nu-l deranja în mod deosebit situația. Mai mult era supărat pe faptul că în parc nu se mai auzea gălăgia copiilor. Fără copii, într-un fel, parcul i se părea adormit. Viu, dar adormit. Știa că e o perioada trecătoare de aceea nici nu încerca să înfrunte printr-un sentiment negativ situația.

Își sorbi cafeaua în vreme ce răsfoia ziarul. El nu cumpăra niciodată ziare, dar nea’ Petre avea abonament la un ziar național. Într-una din serile obișnuite, când stăteau la taclale, nea’ Petre avea în mâna un ziar. „ E de astăzi?”  „Da, l-am citit deja.” „Mi-l împrumuți? Dimineață, la cafea, mai răsfoiesc prin el.” „Cum să nu” răspunse nea’ Petre, „Poți să-l păstrezi, eu chiar nu mai am nevoie de el. Mâine seară o să ți-l dau pe cel care îl primesc de dimineață.” De atunci Radu era și el un fel de abonat al ziarului. Chiar dacă unul de a două zi, el continua să răsfoiască ziarul fără vreo curiozitate anume, în fiecare dimineață. Nu avea nici rubrici, nici pagini, preferate. Doar răsfoia, citind titlurile. Din când în când, fără vreun sens anume, se oprea și citea câte un articol, sau vreo știre. Era mai mult o înviorare.

          Un tunet  îl făcu să-și ridice ochii din ziar și să privească afară, pe fereastră. Se uită la ceas. Se ridică lăsând cana și ziarul pe masă. Luă o banană din coșul cu fructe, se încălță, își puse geaca de piele pe el, o încheie până sus. Își puse geanta pe umăr, luă umbrela și ieși. Aerul de afară era atât de proaspăt, răcoritor, încât îl făcu să se oprească și să inspire de câteva ori, cu poftă. Ploua liniștit, cu stropi mici, fără să bată vântul. Plecă fără grabă, privind în jur cum mici bălți se formau, altele se lăţeau, iar în alte locuri apa șiroia prelungindu-se către gurile de scurgere. Frunzele copacilor acoperite de apă, răbdătaoare, se supuneau. Își desfăcu banana ajutându-se de mâna cu care ținea umbrela, păși larg peste o baltă ce acoperea aleea. Traversă parcul, la fel ca ieri, ca alaltăieri, ca și în urmă cu câteva luni. „Ploile astea ori fi tot apele din ploile de anul trecut? Or veni și or pleca precum păsările călătoare, aceleași ape, aceiași stropi? Sau se umblă la întâmplare, nestatornici și curioși, prin lumea largă?”

          Când ajunse la intrarea gării scutură de câteva ori umbrela și o închise, pășind grăbit în încăperea largă unde, într-un contrast total cu ceea ce simțeai afară, aerul era înăbușitor, iar forfota călătorilor apasa și mai mult pe atmosfera neplăcută. Radu își sincroniza în așa fel sosirea în gară astfel încât să nu aștepte pe peron prea mult. În tren, aerul condiționat asigura călătorilor un confort acceptabil, dar pe peron era un calvar. Cel puțin asta resimțea el. Își grăbi pașii și se îndreptă spre peronul unde urma să vină trenul cu care călătorea zilnic, dimineața și seara, către și de la locul de muncă. Nu așteptă nici vreme de 2 minute și trenul sosi. Se așeză pe unul din multele scaune libere, își luă din geantă cartea pe care o citea de câteva zile bune și, într-un fel de ritual obișnuit, citea câteva rânduri, apoi își ridica ochii și privea pe fereastră. Știa deja că dincolo de fereastră, din cauza vitezei pe care o avea trenul, nu reușea să vadă ceva.

În dimineață aceea, la nici un  minut după ce a plecat trenul din gară, s-a întâmplat. În timp ce intrau în tunel, o lumina puternică, o tăcere totală…

 

***

 

          Când s-a trezit și-a adus aminte totul. Privi către masa din cameră, văzu hârtia și stiloul cum le lăsase. Nu își dădea seama cât timp a dormit. Nu-și amintea să fi visat ceva. Somnul acela fusese atât de profund încât îl făcuse să se uite de sine, mai mult decât într-o stare de incostienţă obișnuită somnului.

„Nu mi-e sete, nu mi-e foame” își spuse. „Asta înseamnă că nu am dormit prea mult.” Privi către fereastră unde văzu cerul limpede, albastru, cu câțiva nori albi. „Ce altceva aș putea să văd…”

          Fără vreo grabă se îndreptă către baie. Simțea nevoia să facă un dus și chiar asta făcu. Își dădu jos pijamalele și potrivi apa. În cabina de duş se formase deja aburi când el intră. Stropii de apă îl relaxau încât închise ochii…

          Lumea toată este un tablou viu, precum peronul unei gări, văzut prin ochii călătorului din tren, care așteaptă să plece trenul. Cât timp așteaptă să plece trenul către următoarea stație, ar putea vedea totul, privind peronul. Ar putea vedea timpul, petrecând ca o boare peste cei care umblă, peste cei care stau, peste forfotă și calm deopotrivă. Ar putea vedea măruntaile pământului transformate în şine de oțel. Ori poate copilul ce se joacă lângă bagaje sub atenta supraveghere a mamei sale. S-ar putea vedea pe sine prin ochii copilului. Sau nimic, citind o carte.

Așa este lumea aceasta- ca peronul unei gări și fiecare o vede în felul său.

          Nu își dădea seama dacă gândise toate astea sau le auzise undeva în interiorul său. Părea că o conștiința ascunsă, pe care acum o descoperă, reușește să-i vorbească.

“Hmm…Parcă n-aș gândi eu. Nu știu ce se întâmplă dar, gândurile astea de tip meditativ par a nu fi ale mele.” Căuta să înțeleagă ceea ce gândise, ori ceea ce nu gândise. Poate doar ce auzise…”O să-i spun: ecou…Asta ca să nu mă mai frământ! Căci parcă e un ecou al minții, sau al conștiinței.” Zicandu-și toate astea, potrivi apa încât să fie rece. Și apa rece îl făcu să se scuture și să sară deoparte. Își zâmbi și apoi, cu grijă, intră iar sub apa rece: “La fel că altă dată” își spuse. Potrivi iar apa să fie caldă, plăcută… Se băgă sub ea și își zise “...un tablou viu, precum peronul unei gări, văzut prin ochii călătorului de tren, care așteaptă să plece trenul.” “Așa o fi” își mă zise și ieși de sub duş. Închise apa și șterse aburii de pe oglindă. Se privi și un zâmbet îi apăru pe față.” Radu, zâmbești a foame, așa-i? Unde o fi mâncarea?”

Ieși din baie ștergându-se de apă, deschise ușa din față sa și luă de acolo tot ce avea nevoie să fie îmbrăcat lejer. Alese ţinuta sport. Fără vreo grabă, dar și fără vreo ezitare, luă de pe masă stiloul, îl bagă în buzunarul de la pieptul bluzei, apoi luă hârtia pe care scrisese “eu sunt Radu” o împături și o bagă în buzunarul de la pantaloni. Se uită către patul răvășit zicandu-și “nu cred că voi avea musafiri astăzi…” și ieși din cameră.

Când trase ușa după el se uită la semnul pe care îl făcuse. Era acolo. Apoi, mai mult instinctiv, încercă clanța ușii din față. Ușa nu se deschise. Nu avea un plan. Dorea  să găsească ceva de mâncare și își mai dorea să afle cât este ceasul. Își dădu seama că nu știe nici măcar dacă este zi sau noapte, sau ce lună a anului este. Nu ştia ce zi a săptămânii este și nici măcar anul nu-l ştia. Încerca să își amintească mai multe despre sine, despre ceea ce a fost până când a ajuns în camera aia, în clădirea aceea, dar în afară de faptul că se afla în tren, că mergea la muncă… Se opri pe hol gândind la toate astea și își spuse: “ Mai ciudat este nu că nu îmi amintesc despre ce-a fost, care este timpul care a trecut... şi mă uimește că nu mă sperie acest fapt.          Totuși, aș vrea să știu în ce oră din zi suntem acum și dacă este zi sau noapte. Clădirea asta, cu peisajele false din ferestre, nu te ajută în acest sens. O fi vreun program ceva? Cineva conduce clădirea asta? Și ceilalți oameni, cei pe care i-am văzut mai devreme, pe ei îi controlează ceva sau cineva?” În timp ce o avalanșă de gânduri și de întrebări îl năpădeau pornise pe hol și, când trecea pe lângă o ușă, apasa clanța. Nici o ușa nu se deschidea. “Cred că la nivelul asta sunt singur. Poate că mai jos sunt camere locuite.” Cu gândul acesta coborâ câteva etaje și apoi porni pe holul care nu se deosebea în nici un fel de holul de la nivelul său. Pe stânga și pe dreapta erau uși. Apasă câteva clanțe și fără surprindere, nici o ușă nu se deschidea. Grăbi pasul și ajunse iar la scări. Coborâ încă câteva nivele și repetă încercarea. Nici de această dată nu avu’ mai mult succes. “Măi să fie. Chiar peste tot sunt camerele închise!?”

Ajunse până jos și zări ușa care dădea afară, în curtea aia din interiorul clădirii. Nu se grăbi să iasă. Se uită în spate și observă că era o ușa care dădea deasemenea într-un hol. Spre deosebire de celelalte holuri, acesta avea uși doar pe partea dinspre exteriorul clădirii, pe jos nu era covor ca în celelalte, ci era o gresie albă cu nuanțe albastre. Luminatoarele de pe toată lugimea tavanului făcea ca acesta să pară un culoar suspendat. Se hotărâ să meargă pe holul ăla și o luă înspre stânga. La prima ușă de pe hol, în dreapta sa, apasă pe clanță. Când simți că ușa se deschide rămase uimit și simți cum fiori de emoție îi străbat întreagul trup. Deschise ușa și observă o cameră largă, mult mai largă decât camera sa, fără vreun hol. În cameră erau așezate pe trei rânduri, mese cu câte un scaun. Parcă era o sala de clasă . Rămase în cadrul ușii uimit de ceea ce vedea : aproape toate mesele erau ocupate de oameni, bărbaţi și femei, care stăteau așezați cu mâinile pe mese și capul așezat pe mâini, ca și când ar fi dormit. Chiar dacă el făcuse puțină gălăgie atunci când deschisese ușa, niciunul dintre cei aflați în camera aia nu reacționase. “Par să doarmă” își zise. “Dar ce fel de somn o fi ăsta, i-a apucat așa, pe toți deodată!? Trebuie să fie altceva.” În timp ce gândea asta întră în încăpere, cu pași timizi, călcând ușor, ca nu cumva zgomotul pașilor săi să deranjeze în vreun fel. Numără mesele și socoti că sunt 66 de mese și tot atâtea scaune. Doar șapte erau neocupate. Înaintă printre rânduri până la prima masă care era liberă. Se așeză pe scaun și aruncă o privire în jurul său. În dreapta sa, un ins a cărei față nu o putea vedea, îmbrăcat cu o cămașă albă. Mai în colo, o femeie cu o bluză verde. Remarcă părul castaniu, buclat. Simți o nevoie intensă să atingă părul acelei femei, dar se stăpâni și alungă imediat tentația. Zâmbi. “Poate că mă și trezeam cu o palmă peste față.” Se uită, atât cât putea observa din locul în care se așezase, la toți cei care, în continuare, stăteau ca și când ar fi dormit, cu mâinile sprijinite pe mese și capetele așezate pe mâini. Privi cu atenție la cel din dreapta sa, urmărindu-i mișcările, aproape insesizabile ale  respirației. Apoi se uită de jur împrejur în cameră. Era o cameră înaltă, cu un tavan alb, imaculat, din care, lumina cobora precum  razele de soarelui, printre nori, după o ploaie de vara. În stânga lui, ferestre mari, dincolo de care se putea observa un peisaj precum o pădure. Peisajul părea atât de real încât, în acele clipe, uită despre faptul că ferestrele clădirii sunt de fapt niște monitoare prin care se proiectează imagini. Parcă simțea răcoarea ce răzbătea dinspre acea pădure.

Fără să simtă vreo nevoie în acest sens, sau să conștientizeze, își așeză mâinile pe masă și își puse capul pe mâini.

 

***

 

          Primul an de facultate îl terminase cu bine. Nu era în felul sau să se dedice notelor sau rezultatelor excepționale, astfel încât să fie un premiant, dar nici nu era un delăsător. Avea curiozitățile sale și într-acolo se concentra mai mult, d’aia și rezultatele la unele cursuri erau mai bune. Dar și la cursurile unde, vreun profesor îi câștigase respectul, prin atitudine, se străduia, chiar dacă nu îl atrăgea în mod deosebit cursul. “Din respect.”, cum îi plăcea să spună.

          Nu avea cine știe ce venituri de acasă, de la părinți, fapt pentru care , având în vedere punctajul dat de media de la examene, cât și situația materială a familiei, în vacanță de vară, a primit  un loc într-o tabără de studenți. Bătaia mare era pentru locurile de pe litoral și în stațiunile apreciate. Cum el era pe listă, mai pe la coadă, a prins un loc într-o stațiune mai modestă, o stațiune de tratament, cu izvoare termale. Nu îi păsa unde se va duce. Trăia bucuria faptului că își putea umple o parte din vară alături de alți studenți, de prin toată țară, de la care sigur va afla câte ceva nou și probabil, dintre care își va face și prieteni.

          Cu o seară înainte de plecare și-a făcut bagajul agitat și cu oareșce emoții, iar noaptea a dormit puțin, tot cu gândul să nu piardă autobuzul și mai apoi trenul, sau cine știe ce altă întâmplare să îl facă să rateze plecarea. Și-a verificat de câteva ori biletele de tren primite de la secretariatul facultății pe care le pusese într-un plic alături de adeverința dată de facultate. “Pe asta să o prezentați în tabără. Când ajungeți în stațiune, trebuie să căutați cabana administratorului. Segarcea Ioan îl cheamă, vedeți că este scris în adeverință, la început. Cazările se vor face începând cu orele 12 din ziua în care începe tabăra. Vedeți că scrie pe adeverințe în ce perioada aveți rezervarea. Dacă aveți amici cu care vreți să împărțiți camerele, ar fi bine să va întâlniți și la orele 12 să fiți acolo. După ce se fac repratizările, puteți să vă mai schimbați locurile doar dacă cădeți de acord unul cu celălalt. Dar asta veți afla și de la fața locului.” Își amintea cuvintele secretarei în totalitate. Memorase fiecare amănunt ca și când plecarea asta în tabără ar fi însemnat o misiune specială. Poate și pentru că nu mai fusese vreodată în vreo tabăra.

          Cu părinții săi, în afară de vizite la rude cu ocazia vreunei nunți, ori vreun  botez, sau înmormântări, altundeva nu fusese. Dimineața s-a ridicat din pat cu mult înainte să sune deşteptătorul. Și-a mai verificat odată lucrurile puse în bagaj, și-a îmbrățișat mama, a strâns mâna tatălui și a ieșit pe poartă.

“Să ai grijă de ține, să nu rabzi foamea pe acolo. Și să ne trimiți o vedere.”

“Așa o să fac, mama. Stai liniștită.”

          Drumul cu autobuzul, din sat și până la gara, îl mai făcuse de multe ori în trecut. Îi plăcea să se așeze în față, să vadă manevrele făcute de șofer și să asculte motorul. Pe vremuri, când era copil, zgomotul făcut de motor îi părea mai degrabă o gâfâială răgușită a unei vietăți ce parcă trăgea din greu să ducă hărdughia aia plină cu călători. Se opintea când drumul urcă vreun deal și se bucura de odihnă când, la vale, cu un fel de mândrie neafişată, se repezea să înghită pământul.

Acum autobuzele erau noi. Cele vechi fuseseră înlocuite cu câțiva ani în urmă. Nici șoferii nu mai erau aceiași. Mulți ieșiseră la pensie. Pe cel de astăzi, nu-l mai văzuse. Era un tânăr îmbrăcât cu uniforma companiei de transport. Avea un zâmbet pe față pe care îl afișa cu dărnicie călătorilor, atunci când aceștia urcau în autobuz. Observă cum, înainte să pornească autobuzul din stație, șoferul a aruncat o privire în spate, asigurându-se că toți călătorii sunt pregătiți.

“Da, așa se face” își spuse Radu, “dacă e careva în picioare, neatent, și dă cu el de podea când pornește…”

Se surprinse numărând, exact ca pe vremuri, hopurile zgomotoase atunci când trecură podul peste Valea Seacă. Numără fiecare zgomot care nu era altceva decât zgomotul făcut de traversele din lemn din care era construit podul. Așa era de când se știa el. Un pod din traverse de lemn care, ori de câte ori trecea pe acolo vreo mășină sau chiar și vreo căruță mai încărcată, trosneau la apăsare și pocneau atunci când se eliberau de greutate.

          Valea Seacă chiar era o vale seacă. Un fel de canion în miniatură. Niște maluri înalte, argiloase, pline de găurile făcute de păsările care își făcuseră cuiburi acolo. Albia era uscată mai tot anul. Doar primăvara, la dezgheț, șerpuia pe acolo, ca o nălucă, vreme de câteva zile, un pârâu. Auzise din bătrâni că demult pe acolo ape involburate, dar cu vremea, ar fi secat. Alții spuneau că de fapt au făcut un baraj în amonte și că au deviat cursul inițial. Se mai spunea că din când în când, după câte o iarnă harnică în zăpezi, vechiul râu se transforma în balaur și supărat, năvălește peste vale, într-o viitură tulbure și păguboasă. Atunci se rup punțile și uneori malurile se surpă, răul lățindu-se lacom peste văile expuse, inundându-le. Se povestea că din răzbunare, râul a făcut și victime omenești, luând cu el către eternitate, niște căruțași pe care i-a surprins nepregătiți.

Astăzi, din rău au rămas doar legendele și nisipul pe valea fără de ape.

          Când ajunse în gară se duse la tabela cu mersul trenurilor. Găsi repede trenul său pe tabelă. Memoră linia de la care se pleca și apoi se uită la ceasul mare care atârna, greoi, prins de tavan, în mijlocul sălii. Mai avea vreo 45 de minute până la sosirea trenului. Ieși din gară către peroane și privi în stânga și în dreapta. Găsi ceea ce căuta – chioșcul cu ziare și reviste. Privi fără grabă tejgheaua plină de ziare și reviste. Citea rând pe rând titlurile, apoi lua o revistă, o răsfoia un pic, se uita la preț. “Hmm, cam scumpă. Nu mă apuc să cheltui bani de acum că apoi o să rămân fără bani în tabără. Și cine știe ce ocazii se vor ivi.” Cu toate că își dorea să citească multe din ziarele și revistele expuse, banii puțini pe care îi avea la el, îl făcea să fie cumpătat. Se mută din față chioșcului pe partea laterală a acestuia unde, prin vitrina transparentă, putea să vadă cărțile expuse. Recunoscu o parte dintre autori, chiar și titluri de cărți recunoscu, dar de mulți nu auzise. Simțea un imbold aproape de nestăpânit, o curiozitate aprinsă, să citească măcar o carte de acolo. O carte scrisă de un autor de care nu mai auzise. I se părea că asta este de fapt adevărată recunoaștere a literaturii – atunci când unui autor nou i se da șansa să fie citit. Își stăpâni impulsul imediat ce își reaminti că trebuie să petreacă în tabără șapte zile la care, dacă mai adaugă și zilele cu drumul dus- întors…

“Dacă aș avea bani, cât de mulți, aș cumpără cam toate cărțile.” Își spuse dezamăgit. Mersul pe apă- de Sevilia Iorga. Marginea pădurii – de Puiu Neacșu. Călători de ocazie- de Marius Vinţan…Citea titlurile cărților și numele autorilor, încercând să își imagineze ce se află între coperți. Făcea din toate astea un joc, cât să îi treacă timpul, dar și să uite  dezamăgirea că nu le poate cumpăra.

          Îl trezi din imaginație anunțul care se auzea din stația gării: trenul cu plecare spre… sosește în stație la linia patru…Era trenul pe care el îl aștepta. Își ridică geanta  și mai aruncă o privire către cărțile expuse, ca și când ar fi dorit să își ia rămas bun de la ele. În colțul de jos, îi atrase atenția o coperta portocalie pe care, cu caractere scrise de mâna, din stilou, titlul de culoare albastră, încerca (că toate titlurile) să atragă privirea- Ultimul cuvânt…

Plecă fără să mai citească și numele autorului.

          Trenul scârția din răsputeri, făcând eforturi evidente să se oprească. “Parcă n-ar avea răbdare. Ca și un cal dornic să plece din loc.” își spuse, în timp ce privea și asculta.

 

          Când ajunse în stațiune, pe peronul gării, primul lucru care îl remarcă a fost forfota și gălăgia tinerilor, studenți care coborau din tren odată cu el. Prezența lor contrasta cu peisajul. Gara te întâmpina cu ospitalitate. Peronul curat, clădirea ce părea mai degrabă un conac medival decât un loc public. Îmbinarea dintre lemn și piatră, stâlpii de iluminat din fier forjat, totul era conceput astfel încât cei care soseau să simtă nu doar că sunt primiți cu ospitalitate, dar sunt chiar așteptați.

“Un mod înțelept de a crea o prima impresie bună” își spuse, gândind că de fapt, o stațiune, oricare ar fi, așa ar trebui să conceapă primirea vizitatorilor.

Se uită către cei care păreau a fi de-ai locului și observă că pe aceștia, sosirea lor nu-i deranjează. Nu știa de ce își imagina că prezența lor ar deranja pe cineva.

          Primirea lor de către adminstratorul taberei n-a fost decât o formalitate. Și-a primit repratizarea . Fără vreo greutate a găsit vila în care urma să fie cazat în cele şpate zile ce urmau. Vila , cu scări largi la intrare, construită din piatră și lemn, semăna cu celelalte vile din stațiune. Nu erau identice, dar aveau  ceva comun, specific locului, astfel încât să nu creeze o senzație de monotonie, dar cât să păstreze o imagine de ansamblu precum amprenta invizibilă a unui autor care pictase totul.

          Camera lui se afla la parter. Trei paturi, trei dulapuri, o masă, lângă fiecare pat o noptieră. Mobilier vechi, cu un aer de trecut îndepărtat. “Totul e bătrân, precum drumurile de afară, pavate cu piatră. Doar munții, pădurea și izvoarele alea termale or fi mai bătrâne decât vilele aste.” își spuse în timp ce cauta să își aleagă unul din cele trei paturi. ”Dacă tot am ajuns primul…” și se așeză pe patul cel mai îndepărtat de ușă. ”Să nu mă deranjeze ceilalți ori de câte ori vor intra, ori vor ieși din cameră”.

Se întinse pe pat, privi tavanul străbătut de grinzi de lemn, ușor crăpate, simțind în același timp mirosul aşternuturilor. “Detergent ieftin, dar se simte mirosul de proaspăt, plăcut.” gândi, întorcându-se cu fața către pernă și inspirând adânc.

Apoi se ridică, ridică un colț al păturii cât să se vadă că patul este folosit “ Ca să știe oricine că este ocupat” gândi și scoase din geantă o bluză pe care o aruncă peste pernă. Își puse geanta lângă capul patului și se îndreptă către isirea din cameră. “O să despachetez mai târziu, acum să vedem cum sunt locurile. O mică recunoaștere nu strică”. Cu aceste gânduri ieși din vilă, simțind cât de plăcut este să te lași dus către nicăieri, fără vreo grabă, împărțindu-te domestic între nimic și curiozitate, fără să simți vreo plictiseală, lăsând simțurile să trezească curiozitatea, ori poate curiozitatea neastâmpărată să trezească simțurile. “Asta înseamnă să fii în vacanță” își spuse. Probabil că zâmbea , căci cei cu care se întâlnea îl priveau prietenos, zâmbindu-i. Aproape că îi venea să pășească ștrengărește sărind, astfel încât să se vadă că el se copilărește. “Da, asta e bucurie!” își spuse privind către pădurea care îmbraca într-un verde închis toate împrejurimile.

          A rătăcit mai bine de un ceas prin stațiune. Văzu izvoarele cu ape minerale din care câțiva oameni mai în vârstă își umpleau niște bidonaşe. Bazinele cu ape termale, mici băi publice. Coborâ și urcă trepte din piatră veche, urmă câteva cărări în pădure luând aminte la marcajele care te călauzeau pe anumite trasee. Citi câteva descrieri ale destinațiilor care puteau fi vizitate dacă se urmau marcajele.

          Apoi se întoarse. Avea un simţ al orientării destul de bun și luându-și câteva repere, găsi cu ușurință drumul înapoi către vila în care se cazase.

Când a intrat în camera îl cunoscu pe Nelu. Student la medicină veterninară, în anul doi. Un tip cu părul roșcat, jovial, cu care făcu cunoștință fără vreun efort, fără vreo reținere.

“Și, cam cum ne vom umple timpul zilele astea?” întrebă Nelu. “Sper că nu o să jucăm cărți și table” mai zise râzând.

Radu nu se gândise deloc la asta. Șapte zile sunt nici multe, dar nici puține. El doar se bucura și atât.

“Păi o să facem câte un traseu în fiecare zi și apoi mai vedem. Poate vom cunoaște mai multă lume pe aici, ne vor veni idei pe parcurs. Cine știe, poate chiar organizatorii taberei au ceva în plan. Îți place să mergi pe jos?” întrebă Radu.

“Nu sunt neapărat un pasionat al drumeţiilor, dar pe munții ăștia care sunt mai mult dealuri înalte, o să mă încumet. Sper că nu sunt trasee prea lungi.” .

“Am văzut câteva marcaje. Sunt de câte o ora, de cinci ore…”

“Le facem pe alea scurte.Și să vedem și cum este mâncarea în tabără, căci dacă e bună, facem și d’alea mai lungi.” spuse Nelu râzând.

          Și într-adevăr, a două zi, după masa de prânz au pornit pe un traseu . Șaua Haiducului scria pe panoul care marca locul de pornire. O ora și treizeci de minute, mai scria acolo.

Aveau la ei doar câte o sticlă cu apă și atât. Traseul urca prin pădure și era marcat cu un cerc de culoare roșie. Era vizibil ușor de urmărit. Un traseu lesne, fără piedici, pe care l-au parcurs fără efort. Pe drum au povestit despre locurile din care veneau, încercând să se cunoască mai bine. Astfel, Radu a aflat despre Nelu că mai are o sora, mai mică, la liceu. Părinții lui, profesori amândoi, la școli din orașul în care locuiau. El a ajuns la medicină veterinară pentru că de mic îi plăceau animalele. N-a crezut că va fi o facultate grea, dar realitatea a dovedit contrariul. Se plângea că e mult de învățat. “Multă toceala” spuse, referindu-se la cursurile multe și voluminoase.

          Când au ajuns la capătul traseului, au descoperit un pietroi. Un fel de pisc în jurul căruia nu erau copaci, ci doar iarbă măruntă și multe alte pietre care răzbeau din pământ, ca niște ciuperci uriașe.

Privit într-un anumit unghi, către cer, pietroiul ăla mare, părea într-adevăr o şa. Avea o adâncitură la mijloc și niște șanțuri de o parte și de altă care semănau cu niște curele. Pe un panou era scrisă legenda locului: - în vremuri de mult apuse pe aici, niște haiduci își făceau veacul. Unul din ei, răpus într-o luptă a căzut și în locul unde a căzut pământul s-ar fi desfăcut înghițind totul- și pe el și calul și pe ceilalți haiduci și pe dușmani. În locul acela au răsărit pietroiul în formă de şa și celelalte pietre care se vedeau în jur. Alea erau ceilalți haiduci. Cam așa era legenda.

          În cealaltă zi, tot după masa de prânz, au ales să plece pe un traseu care urma să dureze două ore și treizeci de minute.

“Ai văzut ieri că nu am făcut o ora și juma’ pe traseul ăla la dus, la întors nici atât. Cred că timpul trecut la trasee este un pic mai mare decât în realitate, așa că, peste patru ore suntem înapoi.” zise Nelu.

Radu încuviința și se porniră.

          Era o vreme însorită, caldă. Au plecat îmbrăcăți în haine subțiri. Cu ei, doar câte un bidon cu apă și atât.

          Dar socoteala de acasă… Pe drum, după vreo două ore de mers, au piedut marcajul :- un cerc albastru cu interiorul galben. Potecile pe care mergeau duceau spre nicaeri. Ba ajungeau într-un drum forestier, ba părea că o luau în stânga, ba în dreapta și una peste alta, vremea s-a schimbat într-o clipă și din cald și senin, mai întâi s-a înnorat, apoi a început să plouă cu stropi mărunți. Când a început ploaia nu i-a afectat prea mult, stropii mărunți se opreau pe frunzele copacilor pe sub care mergeau. Dar pe măsură ce trecea timpul, frunzele încărcate de stropi se scuturau peste ei. În puțină vreme erau uzi până la piele și orele treceau fără ca ei să găsească drumul de întoarcere. După ore bune de căutat, atitudinea curajoasă de la început s-a transformat în teamă și feţele lor din unele zâmbitoare s-au schimbat în unele încruntate, iar privirile le trăda îngrijorarea. Nu s-au oprit din căutări până când, din cauza nopții care s-a așternut devreme peste pădure și a întunecat totul, au rămas pe loc, ca împietriți.

“Eu zic să ne oprim și să ne facem un plan pentru noaptea asta” spuse Radu.

“Mda” încuviință Nelu. “Bine că măcar a încetat ploaia. Dar dacă stăm o să ne fie frig.”

“Căutăm un șanț. Am remarcat că prin șanțuri erau frunze. Să sperăm că nu le-a pătruns ploaia și găsim frunze uscate. Ne facem un culcuș. Altfel, nu știu cum rezistăm așa uzi pe vremea asta rece.” spuse Radu.

Așa au și făcut. Au găsit frunze uscate și s-au acoperit cu ele lipindu-se unul de celălalt. Nu și-au vorbit prea mult. Epuizarea și teama momentelor îi făcea să tacă. Reușeau să atipeasca, apoi frigul și terenul tare de sub ei îi trezea. Se foiau, când unul când celălalt. O noapte de calvar.

          Zorile i-au găsit în picioare. Peste nopate ochii li s-au obișnuit cu întunericul și cum s-a ivit un strop de lumina spre dimineață, au început iar căutările. Se făcuse zi de multă vreme când pe un drum forestier au întâlnit doi localnici, taietori de lemne care se duceau la gatere. Când i-au văzut pe cei doi, localnicii și-au dat seama imediat că sunt turiști rătăciți.

“Ați pierdut drumu?” întreba unul dintre ei. Un ins cu o mustață groasă, cu umerii lați.

“Da, de aseară” răspunse Radu șoptit încât își dădu seama că ceilalți, cel mai probabil, nici măcar n-au auzit ce-a spus. De aceea, dregandu-și galsul spuse cu voce tare: “ Bună dimneață! Da, am rătăcit drumul de aseară. Am stat în pădure toată noaptea.”

“Va e frig, sete?” întreba insul cu mustață groasă. Radu se uită la el și la celălalt și zise : “ Acum nu. Ne-am încălzit mergând pe aici. Azi noapte ne-a fost mai rău. Suntem departe de stațiune?”

“La vreo ora de mers. Haideți să va arătăm drumul.”

Porniră toți patru pe drumul forestier care urcă în pădure până când intersectară un alt drum forestier.

“Va duceți de aici pe drumul asta” zise celălalt localnic arătându-le drumul din stânga. Mergeți pe drumul asta până se intersectează cu un alt drum forestier, acolo o luați la vale, în stânga. Nu va abateți de la drum și o să ajungeți în cărarea care marchează traseul pe care ați venit. O să vedeți ușor marcajul, este un stejar mare acolo cu marcajul pe el.”

Au mulțumit celor doi și au plecat pe drumul arătat.

          În timp ce se îndepărtau Radu se uită în spate după cei doi. Se indepărtaseră cu pași grăbiți, aproape că nici nu-i mai putea zări printre copacii deși. Îi părea că lăsase în urmă singură speranță de a ajunge la lumea civilizată. “Dacă rătăcim iar pe aci?” își spuse în gând.

“Doamne ce noroc pe capul nostru să-i întâlnim” zise Nelu.

“Asta așa e” zise Radu. “Dacă nu îi întâlneam cred că ne făceam tarzani sau ceva de genul. Nu știu cum naiba se descurcă alții în situații d’astea, dar e belea mare să te rătăcești și să fii nepregătit pentru asta. Să ne fie învățătură de minte, dată viitoare să ne punem la noi măcar o haina mai groasă, niște chibrite…”

          În timp ce vorbeau ajunseră la stejarul cu marcajul. Mai jos de el, pe un alt copac, un alt marcaj se putea vedea. Atunci le-a venit inima la loc. Și toată toată oboseala s-a fi spulberat ca prin minune. Încrezători, grăbiră  pasul. Nici teama nu o mai simțeau în ei și asta era vizibil din voioșia cu care vorbeau. Chiar glumeau și râdeau. Era un fel de eliberare.

Când au ajuns în stațiune, la vila, era aproape ora nouă dimineața.

“Dacă ne grăbim, prindem masa de dimineață. Facem un duş și mergem să mâncăm.” zise Nelu.

Așa au și făcut.

          După ce s-au întors de la masă, în fața vilei au povestit celorlalți pățania. Ce i-a surprins a fost că nimeni nu observaseră lipsa lor. În timp ce povesteau Costel, celălalt coleg de cameră, un student în anul doi la științe economice, spuse “Aaa… D’aia nu ați fost azinoapte în cameră!”

În timp ce povesteau, ceilalți ascultau cu interes ceea ce le povesteau ei, completându-se unul pe celălalt, până când un ins spuse:

“Asta nu-i nimic. Anul trecut, în vară, am fost cu un grup într-o salină. Ne-am rătăcit acolo, trei zile și trei nopți am căutat drumul. Câțiva au făcut atacuri de panică. A fost groaznic! După trei zile și trei nopți am dat peste niște mineri. Ne-au scos de acolo cu “colivia” – un fel de lift. De fapt, o cușcă din fier cu plasa metalică de jur- împrejur, trasă de un cablu. Ne-au spus că eram la mai mult de 250 m adâncime. N-am crezut că mai vedem cerul vreodată…”

          Radu îl asculta pe celălalt și se gândea “Într-adevar, noi în pădure, măcar puteam privi cerul…”

          După întâmplarea aia, nici Nelu, nici el n-au mai adus vorba despre vreo drumeție. Stăteau cât era ziua de lungă în stațiune.

          Înainte cu două zile de plecare, s-a organizat o petrecere. O seară dansantă. Atunci a cunoscut-o pe Florina - o studentă anul I la Universitate Facultatea de Litere.

          A invitat-o întâmplător la dans și dansul acela le-a potrivit atât de bine pașii încât, vreme de vreo două ore, neîntrerupt au tot dansat. Părea o minune pentru Radu. Îi plăcea să danseze, dar nu era un dansator foarte bun. Mai mult improviza. Dar cu Florina era altceva. Parcă inspirația pașilor îl pătrundea cu fiecare clipă, cu fiecare acord. Nici nu-și dădea seama dacă el era autorul acelor pași de dans sau de fapt Florina conducea tot dansul. Cert este că l-a cuprins atât de mult încât au dansat, iar și iar și iar. Melodie după melodie.

          Când muzica s-a întrerupt punând capăt freneziei sale s-au așezat unul lângă celălalt pe o bancă,  la ieșirea din sala de dans. Florina și-a aprins o țigară și a zis “ Mi-e o sete de mor”

“Așteaptă că mă duc să cumpăr ceva de băut. Ce preferi?” spuse Radu.

“Nu! Stai aici, fumez țigara și merg în cameră. Am acolo ce-mi trebuie.”

Radu nu insistă. Se uită cu coada ochiului la Florina în timp ce aceasta trăgea fumul de țigară adânc în piept.

          Era o fată deloc înaltă, cu un cap mai mică decât el. Asta remarcase de când dansaseră, dar acum își dădea seama că în timpul dansului nu fusese deloc atent la trăsăturile ei. Avea un păr castaniu și ochii băteau spre verde. Nasul mic, fața îmbujorată, fină, cu câțiva pistrui. Își coborâ discret privirea către pieptul ei, remarcând silueta sânilor bine dezvoltați. Radu simți un fior. Era o fată frumoasă. Simțea că o place și își înfrână dorinţa de a o atinge. Ar fi vrut să îi mângâie părul, dar se abținu.

          Ca și când Florina simți ceva, spuse “N-am mai dansat demult atât de frumos. Am mai dansat cândva, în urmă cu vreo doi ani, la o nuntă. Un prieten al tatălui meu, un căpitan de marină comercială mi-a fost partener de dans. La fel și el, talentat, ca și ține.”

“Oh, mulțumesc!” spuse Radu, uitând instantaneu de intențiile sale de mai devreme. “Cred că tot talentul meu despre care tu spui, ți se datorează. Nu mi s-a mai întâmplat până acum așa ceva.” Și spunând asta își reaminti momentele de dans.

          În timp ce Radu retrăia momentele dansului, dorindu-şi  să le memoreze cât încă erau amintirile proaspete, astfel încât niciodată să nu le uite, Florina spuse: “Sunt destul de obosită. Mă retrag acum. O să ne mai vedem...”

          Radu auzise cele spuse de Florina, dar era prea distrat ca să și conștientizeze. Se lăsase în visare, retrăind momentele alea magice ale dansului și spuse mai mult fără voie “Da, da…du-te.” În timp ce dădea din cap în semn de aprobare formală.

          Când își reveni din visare remarcă cerul senin, aerul rece proaspăt și faptul că rămăsese singur. Își aminti ultimele vorbe ale Florinei “ O să ne mai vedem…” Și interpretă totul ca pe o invitație. Atunci și-a dat seama că nu a întrebat-o în care vila e cazată.

“Lasă că o caut mâine.” Își spuse în timp ce s-a ridicat și s-a îndreptat către camera sa.

          A două zi, a căutat-o, dar nimeni nu știa de ea, nimeni nu o cunoascuse și nimeni nu-și amintea de dansul lor din seara precedentă.

 

***

 

          Când își ridică capul de pe masă, pentru o clipă a avut sentimentul că nu recunoaște nimic din jurul său. Apoi, privind mesele alea înșiruite pe trei rânduri, camera cu tavanul înalt, ferestrele…își aminti. “Probabil că am adormit” își spuse. În cameră nu mai era nimeni. Își aminti că atunci când a intrat erau câțiva în încăpere, persoane care stătateau cu mâinile pe mese și capetele așezate pe mâini, părând că dorm. “Probabil s-au trezit și au plecat în timp ce eu am tot dormit. Oare cât timp am dormit?” se întrebă în timp ce se ridică în picioare. “Și mi-este o foame! Nu mă mai las până nu găsesc locul unde se poate mânca.” Își spuse îndreptându – se către ușă.

          Când se apropie de ușa care dădea către hol, aceasta se deschise și în cadrul ei o femeie, o femeie tânără, cu părul castaniu, tuns scurt, mică de statură, cu ochii verzi se uita la el. Rămase o clipă încurcat neștiind cum să reacționeze , gândinsu-se dacă nu cumva o fi vreo persoană care se ocupă pe aci prin clădire cu organizarea. Dori să o întrebe unde poate mânca, dar imediat își dădu seama că nu poate vorbi. Probabil că situația în care se află se putea remarca pe fața lui căci, femeia zâmbi și se întoarse plecând pe hol.   Radu rămase câteva clipe locului, încercând să deslușească momentul. Câteva clipe, suficiente ca în timpul ăla, până ajunse el pe hol, femeia aceea să se fi făcut nevăzută. “Probabil că a intrat în vreo camera.” Își spuse Radu luând-o pe hol și încercând rând pe rând clanțele ușilor. Niciuna nu se deschidea. Merse așa, încercând fiecare ușă, fără vreo izbândă. Toate erau închise. În timp ce mergea se gândea la femeia aceea trăind senzația că o mai văzuse undeva, dar fără să își dea seama când și unde. Atât umblă pe hol până când ajunse la intrarea din clădire “ Iar am umblat în cerc.” își spuse, privind către afară, prin geamurile ușilor largi și înalte. În curtea de afară, ca și mai devreme, câțiva oameni, femei și bărbați, unii stăteau pe bănci, alții se plimbau, alții căutau ceva prin iarbă. Radu se uită la ei și gândurile îl răscoleau, căutând a înțelege ceva. Uitase de foamea care îl măcina. Ceva îl rodea, simțea că este atât de aproape de un adevăr, pe care doar trebuia să-l recunoască, să-l scoată la iveală. Adevăr care se afla în mintea lui, dar pe care îl scăpa printre degete. Deodată, o străfulgerare, un fior crud, îi pătrunse întregul trup, făcându-l să se lase de genunchi, așezându-se pe podeaua rece . “Florina!” Ea era femeia pe care o văzuse mai devreme. Își aminti totul. Își aminti visul care de fapt nu fusese vis, ci o reamintire a unor clipe trăite cândva. “Florina!” își strigă în gând. “Dar cum este posibil așa ceva!? A trecut atâta vreme de atunci. N-am reușit în nici un fel să dau de ea… Și acum, aici!?” Simțea că ceva nu este în regulă, nu putea fi o coincidență întâlnirea aceea, locul acela, visul de mai devreme. Își aminti din vis vorbele Florinei, supuse atunci, în seară dansului “O să ne mai vedem, nu este asta ultimul cuvânt de spus. Vor mai fi.”

          Trăia niște stări confuze. Avea impresia că nu este altceva decât subiectul unui joc pus la cale de cineva. Un joc atât de bine ticluit încât…

Fără nici un chef de a mai rătăci pe acolo se îndreptă către camera sa.

          Când ajunse, pe masă găsi așezate, într-o rânduiala fără cusur, farfurii, tacâmuri, un bol și lângă acesta un altul. Ridică capacul de pe unul din boluri și sub acesta văzu o friptură de pui, garnisită cu legume și orez. În celălalt bol găsi o supă ai căror aburi îi răscoli mintea și măruntaiele începură să-i forfotească. Luă fără ezitare polonicul care era așezat lângă bol și își umplu farfuia adâncă cu supă. Se așeză și începu să mănânce. “Chiar foarte bună!” gândi în timp ce înghițea  din lingura cu un mâner ornat. “Ce masă bogată!” își zise în timp ce se uită la salata de varză, la coșul cu pâine, la…”Asta ce-o fi!?” se întreba, luând în mâna paharul și adulmecand conținutul din el. “Mai să fie, e vin!”

Râse și gustă un pic. Îi părea un vin proaspăt, a cărei aromă îi aduse aminte de strugurii de busuioaca de acasă. Continuă să mănânce supă, apoi mâncă friptură. Și după ce termină de mâncat, fără vreo grabă, își bau paharul cu vin.

“Păcât că o asemenea masă nu o pot savura alături de altcineva.” Își dădu seama că se înșelase căutând o sala unde s-ar fi putut mânca, alături de ceilalți. “Poate că singurătatea fiecăruia, lipsa de interacțiune, face parte din jocul asta stupid.” își spuse, fără să simtă vreo revoltă sau vreo încruntare anume.

“Așa da!” își spuse, în timp ce se ridică de la masă mângâindu-și cu satisfacție burta. Senzația de sătul îl făcea să se simtă confortabil. Se gândi să iasă din cameră dar, dincolo de gândurile sale, picioarele îl îndreptară către pat. Fără vreo împotrivire, se întinse și imediat, rătăcind printre câteva gânduri fugare, lipsite de intensitate sau de vreun sens anume, adormi.

 

          S-a trezit ca și când o tresărire, un coșmar, l-ar fi făcut să se trezească. Caută să își amintească dacă visase ceva, dar nu-și aminti vreun vis. Nici măcar nu știa cât timp dormise, dar după cât de odihnit se simțea știa că sigur dormise ceva vreme. Se uită instinctiv spre fereastră apoi, ca și când acolo ar fi fost o imagine de un grotesc maxim întoarse repede privirea. “Urăsc fereastra asta plină de atâta fals!” își spuse, în timp ce se dădu jos din pat. Se uită spre masă și observă că aceasta era curată, fără vreo urmă care să trădeze că acolo, în camera aceea, el, se ospătase. Nu mai erau nici farfuriile, nici bolurile. Nimic.

“Sigur în mâncare sau în vinul ăla, sau poate că și în una și în altă, au pus ceva somnifere și în timp ce eu am dormit atât de profund, au intrat și au făcut curățenie.”

          Se duse în baie și când se uită în oglindă și-a dat seama că dormise îmbrăcat în hainele cu care fusese afară. Se simți murdar și fără vreo ezitare se dezbracă și aruncă toate hainele de pe el pe jos, pe gresia din baie. Făcu un duş vreme îndelungată simţind că, după atâta mâncare, după atâta somn, totul trebuia compensat cu un duş pe măsură. În timp ce stropii calzi îl mângâiau și îl relaxau își aminti brusc de întâmplarea cu Florina, de camera aceea de jos și apoi…

          Sări ca ars de sub apă și începu să caute prin haine. Răsuflă ușurat când în buzunarul hainei găsi stiloul. Dezbrăcat, curgând apa de pe el, udând podeaua camerei se duse și așeză stiloul, cu grijă, pe pernă. Se întoarse în baie, opri apa și luă un prosop mare de baie cu care se șterse, apoi și-l înfășură în jurul său. Își spală dinți și în timp ce clătea gura  se uită în oglindă și observă că barba îi crescuse destul de mult. Obișnuia să se bărbierească zilnic, dar acum, uitându-se la chipul sau își spuse “Parcă se potrivește mai bine situației și în plus, e și un reper de trecere a timpului.” își spuse şi se  hotărâ- “Nu mă mai bărbieresc. Poate doar dacă nu mai suport barba.” Lăsă hainele pe jos, în baie, fiind convins că cineva sau ceva va avea grijă să le strângă de acolo. Deschise dulapul unde erau hainele și nu se miră deloc să vadă că în locul celor pe care le purtase, erau altele. Îmbrăcă  aceleași gen , luă stiloul de pe pernă și ieși din cameră. Cu pași grăbiți, ajunse destul de repede jos. Privi în treacăt spre ușa care dădea afară, observă câteva siluete, dar fără să-l intereseze, le ignoră și merse mai departe. Avea un singur gând- să se ducă în camera aia!

 

***

          Când intră în cameră, la fel, câteva persoane stăteau cu capetele sprijinite pe mâini, mâinile așezate pe mese. “Nici nu știu dacă sunt aceiași” își spuse. “Probabil că sunt aceiași și poate că toți obișnuiesc să facă ca și mine, să se îmbrace mereu în aceleași haine.” Se uită cu atenție încercând să memoreze trăsăturile fiecăruia, atât cât acestea se puteau observă din pozițiile în care aceștia stăteau. Privi cu atenție hainele fiecăruia, părul, talia. Erau acolo femei și bărbați de toate felurile – slabi, grași, bruneți, roșcați, blonzi. Nu știa de ce anume își dorea să îi țină minte. Nu avea un scop definit în acest sens, dar, mai mult instinctiv, asta făcu. Se plimbă printre rânduri și luă aminte la fiecare.

“Off, am uitat în cameră biletul ăla pe care scrisesem cum mă numesc.  Acum nu mă mai duc până la etajul 17 și sigur când mă voi duce nu vor mai fi hainele acolo.” își spuse cu un regret care i se putea citi pe față.

          Arata ca un copil căruia i-a căzut jucăria preferată pe geamul trenului în timpul mersului.

Se așeăa dezamăgit și supărat pe scaunul de lângă el și fără vreo ezitare își așeăa capul pe mâinile sprijinite de masă.

 

***

 

          Fiecare avea de lucru ceva. Oamenii mari rostuiau animalele, cei mici măturau curtea… Doar când soarele închidea ziua de după dealuri, după ce mâncau de cu seară, abia atunci se strecura liniștit, timid, plin de bucurie, pe stradă.          Țărâna caldă îmbraca tălpile într-o mângâiere moale. Simțea întodeauna acea țărână ca pe o îmbrățișare, ca pe un sărut… Nu se sătura să treacă tălpile goale prin ea. Se întâlneau la colțul străzii… Mai întâi băieții, care se salutau grav, bărbătește, așa cum vedeau că fac cei mari. Apoi fluierau către vale, către deal, din răscrucea drumurilor, pentru a le transmite semnalul celor întârziați, cum că ei s-au adunat deja.

          De câte ori era în curte, căutând a termina o treaba întârziată, sau când încă era la masă, și auzea semnalul acela transmis prin un anume fel de fluierături, i se strângea inima, sângele îi pulsa mai repede prin vene și nerăbdător, într-un fel sau altul, lăsa lucrul neterminat, înfuleca pe grabă mâncarea și o tulea către poartă. La poartă își înfrâna graba și nerăbdarea și ieșea pe stradă sub o aparentă stare de nepăsare, calm… Nu lasă niciodată să se vadă slăbiciunea și faptul că se bucura de acel moment ca de o jucărie dragă. Ar fi fost un semn de slăbiciune între ei, bărbații.

          Apoi veneau fetele. De cele mai multe ori câte două. Nu aveau multe de împărțit cu ele, nu își vorbeau prea multe, dar de fiecare dată când apăreau, pentru câteva clipe tăceau toți și se priveau unul pe celălat într-un fel complice și în același timp urmăreau privirile lor, ale fetelor, să prindă cel mai mic semn de interes acordat și mai ales cui îi este acordat acel interes.

 

          “Am adus cartea și cheia legată.” spunea Stela.

          Stela era cea care avea o carte veche și cheia de la o ușă din fosta biserică. Vechea biserică nu mai era. Pe locul pe care fusese s-a construit o alta. Cartea Stelei era scrisă cu litere ciudate, mai degrabă semne al căror înțeles nu le deslușeau (mai târziu a aflat că de fapt era vorba de o limbă slavă). Cheia era legată între foile cărții. Stela îi atenționa că nu-i de joacă cu spiritele și că, dacă se încerca cu o carte sau cheie nepotrivite, mare prăpăd se poate abate peste neghiobul care nu îi dă ascultare. Așa că, niciunul nu se încumeta să facă altfel. După un descântec numai de Stela știut, cartea și cheia, îi ajutau să vorbească cu spiritele celor morți. Ei întrebau spiritele ceva și dacă cartea, mijlocită de cheia ținută pe câte un deget de două persoane, se rotea la dreapta, însemna că răspunsul este “Da”. Spre stânga însemna “Nu”. Tot așa, spre dreapta se adugau ani, zile, ore, kg, metri, sau alte asemenea, după cum era înțelesul întrebării.

“Peste câți ani mă voi mărita?” întreba Adela. Și cartea începea să se rotească spre dreapta o dată, de două ori… de nouă ori.

Rădeau toți cu zgomot. Socoteau pe grabă și aflau câți ani va avea când se va mărita Adela.

“Așa târziu!?”

“Taci mă, că la 24 de ani nu e târziu! Azi fetele nu se mai mărită ca pe vremea bunicii la 16 ani!”

“Șșșt!!! Spiritul Janei o să plece dacă faceți atâta gălăgie!” spunea Stela, care știa cel mai bine despre treburile astea.

          Jana fusese o femeie din vecini, mama lui Petre, nevasta lui nea Ștefan. A murit de tânără lăsându-l pe nea Ștefan să crească trei copii. Trei băieți.  Petre avea acum vreo treizeci și ceva de ani, dar era retard. Mintea lui rămăsese undeva pe la vârstă de 10 ani. Stătea întotdeauna printre ei ajutându-i la treburile mai grele. Forța lui era totuși a unui adult.

“Na, uite că nu mai răspunde. Ce v-am zis!”

“Jana! Jana! Mai ești cu noi?”

Cartea refuză să se miște. Semn că spiritul Janei plecase.

“Să chemăm pe altcineva!”

“Pe bunicul, pe Radu! A fost și în război, a fost un om bun. El ne răspunde.”

“Păi hai și ține de cheie!” îl îndemna Stela pe Mihai. “Spiritele răspund mai sigur dacă îl cheamă o persoană pe care a cunoscut-o.”

          Mihai se așeza pe preș, față în față cu Stela. Apoi puneau amândoi mâna dreaptă pe carte în timp ce Stela, șoptit, neinteligibil, rostea descântecul numai de ea știut. După descântec, cei doi își făceau cruce și apoi luau cartea și, sprijinind cheia prinsă în ea pe câte un deget, începeau să invoce spiritul.

“Bunicule, bunicule, sunt eu, Mihai, nepotul tău dinspre Ioana, fata ta cea mare. Vino să ne răspunzi, să ne vorbești…”

Ceilalți își făceau cruce și așteptau cu uimire și aproape cu frică să vadă dacă spiritul va răspunde.

“Dacă ești cu noi, răspunde…”

          După câteva clipe (care păreau eterne), într-o liniște totală, cartea se mișcă către dreapta.

Rasuflau toți ușurați. Din încordați, deveneau relaxați. Își șușoteau unul altuia. Ba chiar deveneau gălăgioși pe măsură ce spiritul le răspundea.

“Întreabă-l mă, dacă Dana mă place! Hai mă, întreabă-l!”se ruga Anghel, de Mihai.

“Bunicule, ia spune-ne, Dana îl place pe Anghel?” Și cartea se rotea către dreapta.

“Uhh… se auzi dinspre Anghel. Și, ia întreabă-l , ne vom căsători?”

“Se va mărită Dana cu Anghel?” întreba Mihai

Cartea se învârti spre stânga.

“Offff…”Și Anghel pleca trist.

Ceilalți chicoteau. Dana era o fată frumoasă dintr-un orășel din apropiere. Venea la bunici în fiecare vacanță.

“Întreabă-l, da’ pe mine, mă place Dana?”

          Timpul scutura stelele peste bolta cerească. Niciunde nu erau atâtea stele, ca acolo, în nopțile de vară. În lumina lor țărâna părea un praf magic.

Pe când noaptea punea stăpânire peste sat și răcoarea ei se simțea până și în trupurile tinere, dar obosite de peste zi, Radu se ridică și vru să plece.

“Nu mă conduci până la poartă, te rog!”Spuse o voce pe care Radu o recunoștea, trecându-l un fior prin șira spinării. Se întoarse spre cea care îi vorbise și, din cauza întunericului, nu-i vedea fața. Se uită la ceilalți și rămase surprins că niciunul nu se mira de prezența acesteia.  “Oare și ei o știu? Dar de unde? Cum este posibil!?” Mai mult sperând că se înșeală și că vocea aceea fusese doar imaginația lui se îndreptă către fata aceea, ezitând. Simțea în tot trupul o încordare puternică și  inima începuse să-i bată ca și cum ar fi vrut să-i iasă din piept. “Cred că la fel simt genistii când dezamorsează…” gândi.

Când ajunse suficient de aproape și o văzu, aproape șoptit (atât de mult îi pierise glasul) spuse :

“Florina!?”

“Da, eu.” spuse aceasta, zâmbind.

Încurcat, Radu întrebă:

“Dar cum este posibil așa ceva!?”

“Hai, condu-mă până la poartă și o să îți explic pe drum.”

“Ce poartă? Tu nu locuiești aici! Nici măcar n-ar trebui să te cunosc. Ne-am cunoscut mult mai târziu!”

“Sau mult mai devreme”, spuse Florina, păstrând aceleași zâmbet cald pe față în timp ce îl prinse de mâna și îl trase după ea, în josul străzii.

Când simți mâna caldă, Radu, fără vreo ezitare, o urmă ca și când doar atunci i s-a demonstrat că în fața sa se află o ființă vie, ci nu vreo stafie sau altceva de genul.

Au mers destul de mult pe drumul acela prăfuit, fără să spună vreunul ceva. Radu privea din când în când cerul, apoi se uita la fata aceea de lângă el. Îi simțea mâna caldă și își dădea seama că pe măsură ce timpul trecea se liniștea și chiar mai mult, iar teama și uimirea se transformau în bucurie și liniște interioară.

Radu se opri, o strânse de mână făcând-o să se oprească și ea. Florina nu se împotrivi. Se opri și îl privi, dar în același timp își luă mâna din mâna lui. Radu privi cerul înstelat, apoi se uită în jos, trecu piciorul prin țărâna drumului, uitându-se în ochii Florinei care, în lumina stelelor, i se păreau ei înșiși două stele. Întrebă:

“ Cum se poate așa ceva? Eu am 15 ani și la vârsta asta n-ar trebui să te cunosc, dar te știu foarte bine. Și tu aici!? Este satul bunicilor mei, unde îmi petrec vacanțele de vară.”

“Ești aici pentru că asta se întâmplă celor care nu sunt de multă vreme în cupolă- ajung să “evadeze” în locurile care le sunt întipărite în subconștient, ca amintiri plăcute.”

“Ce cupola!?” întreba Radu contrariat.

“Cupola…” spuse Florina zâmbind. “Ia gândește-te bine. Sigur o să îți dai seama. Și eu sunt în cupolă. Doar că eu sunt în cupolă de mai multă vreme. De vreo doi ani... Dacă am socotit bine. Și în timpul ăsta am învățat să “evadez” unde vreau eu. Ieri am fost cu ține, în stațiunea aia. Azi aci, la tine la țară. Mă țin după tine. Altfel nu am putea comunica. Doar prin evadare sau folosind cerneala din stilou, în cupolă.”

“Ah, stiloul!”spuse Radu începând să înțeleagă. “Cupola! Da… ieri te-am întâlnit. Unde ai dispărut!?”

“Unde suntem în cupolă nu contează, căci în cupolă, dacă ne întâlnim nu ne putem face decât rău unul altuia. Vom încerca să comunicăm  altfel decât folosind stiloul și, crede-mă, n-ai dori să simți cât de dureros este atunci când se întâmplă așa ceva. Iar stiloul…nu are prea multă cerneală. E bine că am descoperit forma asta de “evadare”. Tu chiar ai descoperit-o devreme. Eu am rătăcit mult timp până mi s-a întâmplat să întru prima dată în camera aia. Problema e că și acolo, doar un timp limitat se poate “evada”. O dată pe zi și atunci câteva minute. Dar este suficient ca să putem păstra legătura.”

Radu o asculta fără vreo uimire anume. Reușise să înțeleagă că el se află acum în clădirea aia, în camera aia cu tavanele înalte, cu capul sprijinit pe mâini. Se uită la trupul său de copil,se uită la locurile care îi erau atât de dragi, se mai uită o dată la cerul înstelat- acel cer magic din nopțile de vara și apoi spuse:

“Asta nu înseamnă că am murit?”

“N-ar fi fost deloc rău să fie așa” spuse Florina privindu-l ușor întristată.

“Adică!? Ce ar putea fi mai rău de atât?” întrebă Radu, contrariat.

“Mai rău decât să fii mort, este să fii captiv. Și nu este vorba despre o lipsire de libertate care, și această ar fi groaznică ca situație, ci despre rătăcirea proprie în raport cu fenomenele, cu existența proprie, cu propriile percepții și înțelegeri. Este vorba despre o manipulare care te obligă să exiști așa cum nu ti-ai dori, dar care te răscolește într-atât încât devii o marionetă, un șoarece într-un labirint.”

“Labirintul ăsta, cupola asta, în care suntem captivi, are vreo ieșire?” întreă Radu, intuind răspunsul ei, dar sperând că există altul.

Florina îl privi și zâmbi :” Cred că știi deja care este ieșirea. Poate că, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi ne-am gândit la ea. Ceea ce ne ține în loc este teama. Teama că ușa pe care ieșim nu este altceva decât ușa pe care intrăm. Un alt labirint, o altă cupolă, altă stare, dar aceeași captivitate. Măcar acum avem escapadele astea în care ne refugiem și ne putem manifesta, mai întreg.”

“Oare cum de le-a scăpat treaba asta?” întrebă Radu.

“Cui!?” răspunse imediat Florina.

“Celor care ne manipulează, celor care ne țin captivi.”

“Nu este un joc, nu există cineva în spatele a tot ceea ce se întâmplă. Nu ne manipulează cineva anume. Tot ceea ce se întâmplă este felul de a fi a existențelor noastre. Doar percepția noastră, amintirile, faptul că știm despre altceva ne face să credem că totul ar fi material, pus la cale.”

“Adică, vrei să spui că suntem captivi ai propriilor minți și labirintul acela este ceea ce noi înșine construim?” întrebă Radu puțin revoltat.

“Nu. N-ai înțeles. Uite, dacă te-ai fi născut în mediul ăsta, fără să poți folosi cuvintele, ci doar un stilou despre care știai că îți limitează cuvintele, ai fi gândit că cineva a inventat asta? Este la fel ca orice nonexistență pe care o descoperi și apoi o accepți. Ca un univers paralel.”

“Stai că nu mai pricep nimic. Acum, aici, eu, tu și toți cei pe care îi vedem în jurul nostru, ce sunt? Cine suntem?”

“Acum suntem eu, tu și toți ceilalți, într-o altă cupolă, alt labirint, într-o altă stare, dar care îți este mai ușor acceptabilă deoarece îți pare că o controlezi, fiind o alegere.”

“Adică și ăsta e un univers paralel?”

“Păi chiar este” spuse Florina zâmbind.

“N-am putea rămâne aici?”

“Probabil că am putea, dar nu știm cum. Așa cum în lumea noastră, cea pe care o știam înainte să ni se întâmple toate acestea, de multe ori aveam stări, emoții, momente, pe care le trăiam, ne plăceau, le iubeam, dar nu știam să le păstrăm în permanență.”

“Din ce spui, eu înțeleg că suntem, sau am fost, prezenți, cel puțin cât îmi pot  aminti, în trei universuri: cel din lumea reală (ca să îi zic așa), cel din cupolă și cel din visarea asta în care stăm acum de vorba. Așa este?”

“Mai sunt și altele.”

“Mai sunt!? Câte? Ai mai fost prin altele?”

“Nu știu să îți răspund câte mai sunt. N-am mai fost prin altele, dar sigur mai sunt. Și spun asta doar gândindu-mă că din cupolă, așa cum îi spui tu, după ce-au terminat cerneala din stilouri, mulți au dispărut de acolo. Unde au ajuns? Nu știu să îți spun, dar eu cel puțin cred că nici în visare, nici în lumea reală. N-ar părea logic. Cel puțin asta este părerea mea.”

“Pare logic ce spui, dar…Să sperăm că te înșeli.”

“De ce speri asta?”

“Pentru că în universurile astea prin care am fost n-a fost chiar atât de rău. Cine știe ce alte grozăvii, ce alte stări se pot manifestă prin alte universuri.”

“Vezi cât de ușor își acceptă insul soarta?” spuse Florina zâmbind. “Până acu’ câteva clipe te revolta faptul că nu putem vorbi în cupolă, acu’ accepți că nu este chiar atât de rău. Rămâne veșnic valabilă pildă rabinului.”

“Care anume?”

“Aia cu omul acela care se plângea că are casa mică și rabinul l-a făcut să bage în casă, rând pe rând, animalele din ogradă. Apoi, pe măsură ce omul continua să se plângă, l-a pus să le scoată, rând pe rând. Și după ce a scos animalele l-a întrebat :- acum e mai bine? Și omul i-a răspuns: - acum e perfect!”

“Am ajuns.” Spuse Florina.

“Unde!?” întreăa Radu contrariat.

“La poartă mea” spuse Florina zâmbind.

“Tu vorbești serios? Ce poartă!? Cum adică poartă ta?”

“Uite, asta…” spuse Florina arătând cartre o poartă care părea că da într-o curte în care se putea vedea o casă.

          Radu se uită cu mirare la locul acela căutând să își dea seama dacă casa aia fusese vreodată acolo, pe uliță aia a satului. Nu o mai văzuse până actunci, dar nici nu insistă.

“Și în clădire, în cupola aia, chiar nu ne putem vedea?”

“Ar fi mai bine să nu se întâmple asta” răspunse Florina.

“Ce ar fi atât de grav, ne întâlnim și stăm spate în spate, ca să nu fim tentați să comunicăm. Așa putem umple timpul. Și nici nu mi s-ar părea că e totul doar o visare.”

“Dar nu este o visare, Radu. Ai să vezi. Cu timpul, vei alege locurile în care vrei să “evadezi”. Ne putem întâlni să vedem o piesă de teatru, la un restaurant, pe o plajă. Ai să vezi!” spuse Florina, îndreptându-se către poartă.

Radu tăcu, puțin dezamăgit că se vor despărți, dar și bucuros de perspectivele descrise de ea.

“Înainte să pleci, spune-mi, din câte știi, cam câte cuvinte se pot scrie cu stiloul ăla?”

“Fiecare scrie mai mult sau mai puțin. Nu este o cantitate exactă, măsurabilă, pentru toți la fel. Oricare cuvânt pe care îl scrii poate fi ultimul cuvânt.” spuse Florina în timp ce închidea poarta.Cum închise poarta, silueta ei dispăru în noapte.

          Radu se întoarse pe drumul pe care veniseră. Era trecut de miezul nopții. Dar simțea nevoia să mai zăbovească pe acolo.

O lacrimă i se strecura  ca un tovarăș ce stătuse ascuns sub pleoapă și acum ieșise la iveală să-l însoțească. Lăsă lacrima să i se prelingă până sub barbie simțind cum pielea i se strânge acolo unde începea să se usuce urma lăsată de aceasta.

Era acolo, se simțea acolo, dar simțea un dor imens față de locurile acelea, de timpurile alea. Atât de intens trăia acel dor că a uitat pe deplin de Florina, de cupolă, de stilou.

          Când își ridică capul de pe mâini privi în jur și observă că doar el rămăsese în cameră. Își duse mâna instinctiv la obraz simțind urmele lăsate de lacrima ce tocmai i se prelinsese pe obraz. Simțea că în el se zvârcolește nevoia de a fi pe ulițele copilăriei sale, dar în același timp își dădu seama că trebuie să înțeleagă mai multe din tot ceea ce se întâmplă acum, în cupola aia.

Își propuse să colinde întreaga clădire astfel încât să descopere mai mult. “Dacă o mai fi altceva de descoperit.” își spuse, în timp ce ieșea din cameră.

            “Omul a fost conceput ca să ducă timpul cu el, indiferent de spațiul pe care îl ocupă. Omul nu este un mesager, el nu dă timpul cuiva ca și când despre asta ar trebui să se afle. El nu este un ocrotitor și nici cărăuș nu este. El este doar un purtător care, ori de câte ori va sta pe loc, va ține și timpul în loc și ori de câte ori va grăbi vremurile, va neliniști și timpul, îl va tulbura. E un fel de ocol…”

          Străbătea holurile încercând rând, pe rând ușile care, fără să-l surprindă, erau toate încuiate. Gândurile sale păreau mai degrabă vorbe ale altcuiva. Nu îi păreau nici meditație, nici cugetări personale, ci niște idei, niște păreri… Dar nu ale sale. “Poate că zidurile astea printre care rătăcesc îmi vorbesc” își spuse.

          A colindat în ziua aceea toată clădirea, de sus până jos și degeaba. În afară de ușa camerei sale, ușa care dădea în curte și ușa de la parter… “Camera viselor. Camera amintirilor. Camera visărilor. Camera evadării…” Încerca să-i dea un nume, dar în final se gândi că ar trebui să-i spună simplu “Camera”. “N-am să îi spun altfel pentru că n-ar trebui să ofer vreun indiciu. Nici nu știu dacă Florina are dreptate și locul ăsta nu este de fapt o creație a cuiva. Poate că suntem doar noi, cu noi, în universul ăsta paralel. Dar dacă nu este așa!? Dacă există cineva care controlează tot și camera aia nu este decât o scăpare…N-ar avea cum!” Își spuse contrazicându-se singur. “Pentru că ușa aia nu este încuiată și dacă cineva ar veghea în vreun fel și-ar da seama imediat de asta. Camera aia d’aia e acolo! Dar eu am să-i spun simplu “camera” și atât!”

          Obosise de atâta colindat. Simțea nevoia să stea în curte, la aer, dar alese să se ducă în camera sa. Când intră în camera găsi pe masă, așezate cu aceași atenție ca și data trecută, mâncarea, tacâmurile, paharul cu vin… Se uită la ele și fără vreo poftă, fără nici un interes, le ignoră. Se întinse pe pat gandinu-se că provocarea nu este să afle ceea ce ar trebui să fie…”ceea ce ar trebui să fie nu este deloc controlabil” își zise. “Cred că provocarea este să aflu ceea ce a fost. Pentru că ceea ce a fost este despre mine – bun sau rău, prost sau deștept, simplu sau complicat. Acum, aici, nici nu mă mai cunosc. Și poate că nici nu m-am cunoscut vreodată. Dar acum, aici, în spațiul acesta, în timpul acesta…Cred că asta este provocarea:- să mă aflu, să mă găsesc, să mă cunosc! Și toate astea fără cuvine, fără fapte, sub această cupola…dar evadând mereu. Astfel încât eu, doar cu mine și trecutul meu, reconstruit din amintiri, sau poate din imaginație, ori doar visând… Fără vreo obligație…” Gândind toate astea adormi.

 

***

          “Prea multă singurătate în această cupolă. Poți întâlni atâția oameni dar, fără să poți interacționa cu ei, parcă ai fi singur. Și ei, ceilalți, sunt doar niște umbre. Cum ai putea planifica ceva altfel decât folosind stiloul? Și cine se va încumeta să scrie atât încât să poată comunica orice, oricui. Teama asta...” Cu aceste gânduri coborâ din pat. Fereastra îi oferea priveliștea unui răsărit de soare. “O zi frumoasă azi” își spuse, preferând să nu se mai împotrivească acelor imagini false,pline de lumini. Privi către masă și observă că era pregătit micul dejun. După ce făcu un duș, se îmbrăcă și se așeză la masă. Mânca fără grabă, gustând din tot ceea ce îi fusese oferit. “Cine se ocupă de pregătirea meselor? Dar mâncarea cine o face? Sunt dintre cei ca și mine, sau altcineva? Și eu, eu cu ce mă voi ocupa pe aici, dacă fiecare se ocupă cu ceva? Probabil unii spală, alții fac curățenie, alții pregătesc mâncarea… Trebuie să o întreb pe Florina!”

Hârtia pe care își scrisese numele nu o mai găsise, dar nici că îi mai păsa.

“Ce nevoie am să știe cineva cum mă numesc? Dacă trebuie să ne cunoaștem, ne vom cunoaște în “evadare”. Dar cum faci să te întâlnești cu cineva anume sau chiar cu mai mulți deodată dintre cei care se află sub cupolă? Și asta va trebui să o întreb pe Florina...”

          Ieși din cameră și, ca și când altceva nu s-ar fi putut întâmpla, coborâ și se îndreptă spre camera de aceea. Dar când încercă ușa, spre mirarea sa, aceasta era încuiată. Se sperie și se dădu un pas în spate. Se uită în stânga și în dreapta să se asigure că nu a greșit locul. Aceea era ușa și era încuiată. Un fior rece îi străbătu tot corpul. Nu se așteptase la așa ceva. “Nici nu știu de ce mi-am imaginat că această cameră este întotdeauna deschisă. Poate există vreo regulă și în acest sens.” Se liniști cu gândul că va încerca mai târziu și se îndreptă către curte.

          Când deschise ușa o altă surpriză îl aștepta. Curtea, care până ieri era plină de alei, copaci, bănci și oameni care își petreceau timpul pe acolo, acum era doar un loc pustiu, neprietenos. O întindere de pământ ars, crăpat pe alocuri, fără un fir de iarbă. Nimic. Stătea în pragul ușii, ținând de clanța acesteia cu și  teamă ca nu cumva ușa să se închidă și el să rămână captiv în acel pustiu. Se uită în sus și, ceea ce altădată părea a fi o pată de cer senin, acum se arata ca o pată roșie, precum un soare fierbine ocupa tot locul. Și chiar și aerul era încins, greu de respirat. Se retrase imediat în clădire și închise ușa după el. Zdruncinat de cele ce văzuse cauta să înțeleagă se întâmplă, dar nici o explicație nu-i venea în minte.

Se îndreptă fără încredere, fără grabă, către ușa camerei. “Poate se deschide și pot “evada” undeva unde să o întâlnesc pe Florina sau pe oricine de sub cupolă. Trebuie să mă lămurească cineva ce se întâmplă.” Apăsă cu frică clanța, dar ușa rămase închisă. Rămase  împietrit cu mâna strângând clanța. Se sprijini cu spatele de ușă și se așeză pe covor. Stătea acolo simțind că acela ar fi singurul loc unde și-ar dori să se afle, speriat și uimit deopotrivă.

          După o vreme bună se ridică și porni fără grabă pe hol, căutând a înțelege ceva din cele ce se întâmplau cu el. Își reaminti prima zi de când sosise și își dădu seama că ceea ce în prima zi îl speriase atât de tare, astăzi este doar o amintire peste care trecuse imediat ce a întâlnit-o pe Florina. “Dar oare chiar am întâlnit-o, sau a fost doar o imaginație! Poate că și acum sunt de fapt într-un delir și tot ceea ce mi se întâmplă este doar în imaginația mea.” Simți deodată nevoia să fie acasă, lângă părinții săi, în curtea lor. Acolo în vie, ar fi stat și ar fi citit o carte. Acolo ar fi venit mama să-i aducă mâncare și apă. Acolo se simțea în siguranță. Acolo era locul unde se simțea ocrotit. În timpul cât gândea la toate acestea umbla fără țintă pe holul acela care acum i se părea mai degrabă un tunel în care s-a rătăcit. Fără vreo intenție, mai mult din întâmplare, puse mâna pe clanța unei uși și apasă. Ușa nu s-a mai împotrivit. Simțind că ușa aia se deschide, fără să vadă ce este în spatele ei, se opri stand cu mâna încleștată pe clanță. Avea sentimentul că este doar o victimă a unei farse bine regizate. “Nu mai înțeleg!” Împinse ușa și din cadrul ei văzu o curte, o curte în care erau copaci, bănci, iarbă, alei pietruite, pe bănci și pe alei erau femei și bărbați. Păși timid pe aleea pietruită și se îndreptă spre ceea ce semăna în toate cele cu un parc. În urma lui ușa se închise. Nici nu se mai strădui să afle dacă acea ușa se mai poate deschide sau nu, își propuse să urmeze aleea aceea și să meargă înainte. “Doar înainte” își zise. “M-am săturat să tot umblu în cerc...” În timp ce mergea se uita la cei din jur. Bărbați și femei, necunoscuți, care păreau că se odihnesc într-o liniște și pace deplină. Unii stăteau relaxați pe bănci, lăsând  soarele prietenos să le mângâie fețele. Alții căutau ceva prin iarbă… Atunci își aminti că același lucru îl văzuse și atunci când a pășit prima dată în curte… “Asta este aceeași curte!” își spuse. “Dar cum este posibil!? Mai devreme era un pustiu.” Se uită în spate, spre ușa pe care intrase. Era o ușa ca toate celelalte pe care le întâlnise în clădire. “Cealaltă era o ușă dublă. Nu este aceeași ușă.” își spuse gândindu-se ca nu cumva să fi umblat iar în cerc și să fi intrat pe aceeași ușă. “Mai erau și scările din interior” își aminti. “Evident asta e altă ușă. Este o cu totul altă ușa, dar și locul ăsta e altul față de cel pe care l-am văzut astăzi, ceva mai devreme.” Continuă să meargă pe aleea pietruită, uitându-se în jurul său. Văzu deasupra cerul senin, însorit și în jur clădirea aceea aproape interminabilă, înaltă și fără început, fără sfârșit. De jur împrejur pereții de sticlă ai clădirii. “ Parcă e construită să nu se termine. Să înceapă din pământ și să continue în cer. Poate că nici nu se termină undeva și acel cer nu este altceva decât un plafon fals, la fel ca ferestrele din camere.” Nu știa dacă a mers pe acea alee o ora sau mai mult. Plimbarea îl relaxa și starea de încordare prin care tocmai trecuse cu ceva timp în urmă o uitase complet când, în fața sa, văzu ușa! Era ușa pe care el o știa, acea ușă pe care intrase prima dată în această curte. Alergă către ușă și apasă pe clanță. Ușa se deschise și dincolo de ea recunoscu holul și scările pe care putea să urce în camera sa. Mai aruncă o privire în jurul său, dorindu-și să memoreze tot acel peisaj, convins fiind că o dată ce va trece de ușă, acesta va putea, cel mai probabil, să dispară și să-i ia locul acel pustiu. Intră în clădire, trase ușa după el se îndepărtă un pas  apoi reveni și apăsă iar pe clanță. De fiecare dată când încerca clanța unei uși, trăia un sentiment de ușoară teamă. Se aștepta ca  ușile să nu se deschidă. Dar ușa se deschise și dincolo de ea, același peisaj, aceleași locuri pe care le văzuse și mai devreme: aleea pietruită, copaci, bănci, femei, bărbați…

Nu mai caută să își explice ceva. Închise ușa și se îndreptă către hol. Avea o singură destinație în minte- camera. Când ajunse în dreptul ușii trase aer în piept și apasă clanța. Aproape că a sărit în sus de bucurie când a simțit că ușa s-a deschis. Și bucuria i-a fost și mai mare când a văzut în cameră acele mese, scaune și câțiva inși care stăteau așezați cu capetele pe mâini. Se așeză grăbit pe un scaun, aruncă o privire în jur, mai mult din reflex, fără vreun scop anume, și își puse mâinile pe masă și capul pe mâini.

 

          Lacul acela îl regăsea de fiecare dată uimitor. Apa limpede și rece, pădurea care părea mai degrabă că se va prăvăli în fiecare clipă peste malurile abrupte.  Pe vremea când era elev la liceu, el și colegii săi, își făcuseră o obișnuință să meargă acol. În fiecare vară. Acum, de când era student, alături de vechii săi prieteni, dar și de câțiva noi. Unii colegi de facultate de-ai săi, alții colegi sau prieteni ai prietenilor săi. Uite așa, se întâlneau, în miez de luna iulie, când la vale vremea era mult prea caldă, dar acolo, pe malul  lacului de munte era numai bine. Își puneau corturile și câte o săptămâna nu făceau altceva decât să se bucure de scăldatul în apele reci, de pescuit, de stat întinși la soare.

          După ce a stat câteva minute bune în apa rece, Radu ieși și se așeză pe pătură. Simți cum țesătura moale și caldă  îl îmbrățișa protector. Se așeză  cu spatele către soare, lăsându-și mâinile să cadă leneșe pe lângă el, astfel încât să simtă mangaierile soarelui pe tot corpul. Aproape că a adormit când simți o mâna pe umărul său. Întoarse capul și văzu că cea care îl atingea era o tânără, sora unei prietene. Nu știa sigur dacă avea 14 sau 15 ani, dar mai mult din curiozitate și simțind că altfel ar strica un moment deosebit, întoarse capul și închise ochii, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Fata, la vârsta la care inocența încă nu este risipită, descoperise trupul unui bărbat și fără vreo reținere, cel mai probabil instinctiv, a căutat să afle. Poate că ceea ce vremea devenirii sale o îndemna să afle, poate doar o admirație nevinovată…Continua să îi mângâie umărul, iar atingerile le simțea atât de delicate, ca și când degetele căutau să se topească în carnea lui, într-o împreunare precum culorile pe pânza unui tablou. Nu simțea nimic sexual în tot ceea ce se întâmpla, dar gândi că acela trebuie să fie unul dintre cele mai erotice momente pe care le-a trăit vreodată. Zâmbi la gândul că este o piesă de studiu pentru acea copilă și simțind un sentiment de flatare, se lăsă “folosit”, gustând tot acel moment în tăcere.

„Radu, hai nu mai lenevi, vino să facem un foc! Trebuie să pregătim ceva de mâncare.” Aceste vorbe îl scoaseră din tranșă. Se ridică și se uită către cea care îl strigase.

„Florina! Ha, ha … ce mă bucur să te văd! Și vezi, nici măcar nu mă mai uimește faptul că ești și tu aici, acum.” Spuse toate astea, râzând sincer, arătându-și fără reținere bucuria de a o revedea pe Florina. Aruncă cu coada ochiului o privire care tânăra care se întorsese pe o parte, și care, acum, citea sau cel puțin lăsa impresia că asta face. O privi mai mult din curiozitate, dorindu-și să nu lase necunoscutului acele momente. “E doar un copil.” își spuse văzând trupul slab, fragil, nedefinit. Din unghiul care o privea reuși să îi vadă jumătate din față, remarcând sprâncenele groase, profilul nasului ușor cârn și bărbia rotundă.

Cu această imagine în minte se ridică și se îndreptă către Florina.

„Deci…” spuse când ajunse lângă ea.

„Deci, ce!?”

„Am o mulțime de întrebări pentru tine”, supuse Radu.

„Rând pe rând...”spuse zâmbind, Florina, în timp ce se așeza pe iarbă sprijinindu-se pe genunchi, lăsând să cadă lângă ei o grămadă de lemne.

 

„Le-am adunat de prin pădure”, spuse Florina arătând către lemne.

 

Radu se se așeză și el pe iarbă, luă un lemn și-l trecu dintr-o mâna în alta, uitându-se la el ca și când ar l-ar studia. De fapt nici nu privea lemnul. Mintea sa era dornică să afle și nu ezită să vorbească.

 

„Păi uite, aș vrea să-ți povestesc ce am pățit astăzi, mai devreme.” Și îi istorisi toată pățania, povestindu-i despre ușa blocată, apoi despre curtea aceea pustie și cum a găsit altă ieșire.

În timp ce povestea, Florina îl privea cu un zâmbet liniștit pe față.

„Ce înseamnă toate astea?”, întrebă Radu.

„Cred că ai reușit să incluzi o parte din realitatea primară în cupolă. Nu sunt sigură. Dar să știi că nu am răspunsuri la toate întrebările. Am pățit și eu de câteva ori situații de genul ăsta. Prima dată m-am speriat, chiar credeam că de fapt am fost leșinată sau că am delirat, ceva de genul… Dar, ulterior, după ce am stat de vorbă cu cineva de aici, am înțeles că acest fapt se întâmplă tuturor și că este ceva ce seamănă mai mult cu o spurapunere de planuri.”

„Ai stat de vorba cu cineva de aici!?” întrebă tulburat Radu.

„Da. În realitatea primară. Cum stau de vorba cu tine, acum”, spuse Florina zâmbind.

„Aaaa… La asta îi spui tu realiatea primară. Chiar doream să te întreb:- te poți întâlni cu oricine de sub cupolă, aici în “realitatea primară”?” întrebă Radu în timp ce făcu gestul cu mâinile ridicate, mișcând din degete, când pronunță “realiatea primară” ca să accentueze că folosește un citat.

„Din câte îmi dau seama… Ți-am spus doar, nu am răspuns la orice, spuse și zâmbi și apoi continuă. Cred că este nevoie ca o persoană cu care te întâlneșți în realiatea primară să cunoască locul în care te vei afla și tu. Să fi interacționat în realitatea primară în așa fel încât, aici, sub cupolă, interacțiunea, chiar fie ea și una nevăzută, să se poată produce.”

„Dar tu cum ai ajuns să cunoșți locurile în care mă aflu? Înțeleg, tabăra… Dar satul bunicilor mei, locul ăsta!?”

„Sincer, nu cred că știu. Pot doar să presupun că ceea ce a rămas în noi, din trecutul nostru (și mă refer la dansul acela din tabăra), a făcut să pot călători cu tine atunci când și tu ai făcut-o. Poate că prima întâlnire din “evadare” a fost doar o întâmplare, dar cealaltă și acum, asta, au fost mai mult de atât. Am simțit că mă chemi și am reușit să vin. Ce știu e că am reușit să mai interacționez în spațiul evadării cu alte două persoane de când mă aflu în cupolă și că pe ambele le cunoșteam din realitatea primară și chiar însemnau ceva pentru mine, acolo.” Florina tăcu și întoarse capul către lac.

Radu înțelese că este un moment sensibil și nedorind să tulbure momentul tăcu și el. Așeză încă un lemn peste celalte lemne pe care le puseseră atât el cât și Florina în timp ce vorbeau pe locul în care urmă să aprindă focul și se ridică.

„Oare un chibrit, ceva cu care să aprindem lemnele astea, găsim pe undeva?”

Florina se ridică și ea și îi întinse o cutie cu chibrite.

„Auzi, Florina, dar în cupolă, cine se ocupă de ceea ce facem noi aici?” întrebă Radu.

„Adică!?” răspunse cu o altă întrebare, Florina, surprinsă un pic de întrebarea lui.

„Mâncare, curățenie în camere…” completă repede Radu.

„A! Păi nici la asta nu știu să îți răspund, ci doar să presupun, deasemenea”, spuse asta și râse zgomotos. „Chiar nu știu”, continuă Florina. „Am stat de câteva ori trează cât am putut, poate poate reușesc să surprind pe cineva. Mă prefăceam că dorm, ca să pot păcăli cumva făptuitorii. Nimic! Nici un indiciu. Pot presupune doar că trăim, din când în când, o stare de inconștiență, somn, toți deodată, astfel încât să se poată întâmpla.”

„Asta am presupus și eu!” spuse Radu. „Dar mai presupun și că există cineva care ne controlează.”

„Oare tot ceea se se întâmplă, o fi totuna cu ceea ce numim moarte?” întrebă Radu, în timp ce privea focul.

„Depinde, răspunse Florina. Cred că ți-am mai spus, nici nu ar fi ceva rău ca asta să fie moartea. Dar ne-am putea întreba : - au oamenii nevoie de adevăr sau au nevoie de speranțe? Uneori, adevărurile nespuse, nu fac nici rău, dar uneori nici bine. Și dacă am privi către moarte precum către o clipă care ține timpul în loc, acea clipă în care lași veșniciei vremea trecută, în care ce a fost, cu ce este și cu ce va fi, sunt una, oare ne-ar mai interesa ce este ceea ce se întâmplă?”

„Nu cred că pot accepta această stare a lucrurilor. Parcă sunt prins într-un labirint și din când în când reușesc să ies din el. Apoi, ca pe o marionetă, ceva, cineva, mă pune la loc. Cred că voi cauta să plec de aici.” spuse Radu.

„Dacă tu vei pleca, eu voi reuși să te urmez.”

Între el și Florina, flăcări se înălțau rupându-se către cer. Și flăcările se transformau în fluturi care se amestecau cu apa lacului. Radu se așeză pe iarbă lăsând focul să-și joace toată scena. Adormi.

 

Când s-a întors în camera, Radu simțea o nevoie nestăpânită să scrie. Simțea că în tot ceea ce se întâmplă acolo, undeva, este o capcană. Pe de o parte avea o curiozitate aprinsă și îi făcea plăcere să interacționeze cu Florina în felul acela, dar pe de altă parte își dădea seama că, cu fiecare zi care va trece, acceptând acea stare a lucrurilor, nu va face altceva decât să rămână captiv. Captiv într-o lume care nu era a lui, unde se simțea folosit… pierdut.

Cu aceste gânduri se așeză la masă și privind la foaia de hârtie își spuse “ce aș putea să scriu, mai ales că nici nu știu câte rânduri aș putea să scriu. Poate aș putea să scriu zi de zi, oricât, sau poate doar câteva rânduri. Ori poate doar aș putea mâzgăli ceva. Și cum aș putea afla care ar fi să fie ultimul cuvânt pe care l-aș putea scrie?”

Își așeză scaunul aproape de masă, potrivi topul de hârtie astfel încât să aibă o poziție relaxată și începu să scrie, pe prima foaie, sus, ca un titlu “Ultimul cuvânt”.

Continuă apoi insiruind cuvinte după cuvinte, rând după rând, ca și când cuvintele sale așternute pe hârtie ar fi fost toate vorbele nespuse care trebuiau spuse. Și foșnetul lăsat de penița pe hârtie și respirația sa, erau singurele sunete ale unei lumi în care se simțea rătăcit.

Cât a scris și ce a scris, nu-și amintea.

Când s-a trezit se afla în tren, pe scaun, simțind o mână pe umărul său.

„Ai adormit?”

Cel care îl întrebase era insul acela care lucra la buncăre, cel cu teoria lui despre energie, despre tăcere…

„Nici nu știu, cred că da”, răspunse Radu, uimit de faptul că se află acolo. Își amintea, fără nici un efort, că se aflase mai devreme în camera din acea clădire și că se apucase de scris.

“Poate că am terminat cerneala și ăsta este următorul pas” își spuse în gând în timp ce privea când la bărbatul care stătea în picioare lângă el, când către fereastra trenului care se mișca greoi și leneș. Afară acel pustiu se afișa aproape indecent precum un univers îmbătrânit.

Ziua aceea a trecut ca oricare altă zi de muncă. Colegii săi de echipă, șeful de echipă, niciunul nu arta vreun semn de uimire sau vreunfel de întrebare în legătură cu el. “Poate că de fapt doar am dormit și am visat totul” își spunea în timp ce străbătea parcul, mergând către casă. Încerca să nu se împotrivească situației și să își înfrângă nedumerirea, privind aleea pe care pășea. “ Sunt pașii aceștia aici, pe acest drum, ori poate drumul este doar o himeră…”

Cu aceste gânduri, se îndrepta către locuința sa. Când s-a apropiat de scara blocului văzu pe bancă o siluetă și tresări. Cu cât se apropia mai mult cu atât silueta aceea căpăta contur și trăsăturile se puteam observa deslușit.

„Florina, tu, aici!?” spuse acestea în timp ce se așeza lanaga ea pe bancă.

Florina zâmbi și făcu un semn cu degetul apăsat pe buze, îndemnadu-l să tacă. Îl lua de mâna și intrară în bloc.