de lemn

are cerul, uneori, apăsare grea şi înţepătură de ghimpe

se lasă peste mine, iar eu, ca un miez de nucă, mă despic

o parte doarme 

visând apusul înghiţit de albastru

celelalte, legate în aceeaşi cruce de lemn, privesc răsăritul

aşteptând să le vină rândul

 

are pământul, uneori, o umbră cleioasă

ca dâra unui melc prelinsă sub tălpi

tălpi ce ţipă de sete

sub ele drumul în ape curgând

iar apa... 

uneori mă cheamă-n adânc

dar eu, lemn uscat, plutesc între maluri

despre suferință

Suferința trăită și reflectată profund poate fi o cale spre desăvârșire, dar pentru a deveni transformatoare trebuie integrată prin înțelegere, empatie, iertare și iubire; fără aceste condiții, suferința rămâne doar suferință.

Și dacă nu vrei să uiți nimic, porți suferințele cu tine.

barca de hârtie

pe-această barcă de hârtie 

noi încă mai plutim visând

la vremea bună ce-o să fie

din când în când

 

nu plângi, nu plâng 

noi știm ce toată lumea știe

o lacrimă scufundă orișicând

fragila barcă de hârtie 

în oglindă, doar replici

ultimul copil născut din dragoste 
e cel din urmă chip pe care l-a dat Dumnezeu 

cu lacrimă, zâmbet și cuvânt

căci a venit vremea să-și ia chipul înapoi

și iată, Dumnezeu s-a închis 

în cea mai îndepărtată gaură neagră  

unde fără-de-început 

fără-de-sfârșit 

s-au contopit

prima zi din facerea nouă a început

replicile împrumută gesturi, 

rostesc cuvinte, repetă lacrimi

tot ce-a fost s-a reprodus 

la început mai timid, apoi tot mai grăbit 

dar fără Dumnezeu sufletele au rămas mute

s-au umplut spațiile cu ecouri

să-l facem pe Dumnezeu, spun ei

dar unde-i începutul? unde-i sfârșitul?

cum aflăm chipul 

într-o lume care nu mai știe să iubească?

...

departe, foarte departe

o mână mângâie o față

gest mic, neplagiat

o fisură prin care trece

o nouă rază

aforism

sufletul meu merge cu două săbii la brâu

una taie frica — se numeşte credinţă 

cealaltă ţine balanţa vieţii — i se spune raţiune

masca

dar ce-mi este această faţă 

această faţă ce mi se-aşează peste faţă

şi arde şi e grea şi curge

dar ce-mi este această limbă uscată ce mă îneacă

și tace și fierbe și strânge

 

un fir de nemurire în stropul de salivă

pe la colţul gurii

cu dosul palmei îl şterg

şterg orice semn 

n-aş vrea 

zău că n-aş vrea să se afle 

cât de mult 

cât de mult mă bucur de viaţă 

aforism

o regulă care prin nerespectare sa generează un conflict (chiar și cu sine) se va respecta, ori se va impune

ecoul creației

între piele și bici  

se naște clipa

ca un ied ce tremură în iarbă  

rugându-se vântului să nu mai bată

să nu ducă mirosul sângelui  

în adulmecarea fiarei

o clipă firavă

nedurerea păstrează gustul speranței

apoi plesnește 

cântecul durerii intră în carne  

ca o larvă ce-și caută cuibul

lăsând în urmă o dâră de piatră

trupul învață  

trăirea sfărâmarii din sine

nu ne mai întindem unul către altul

nisipul din noi se rupe la fiecare atingere

apusul ne lungește umbrele

ne însemnează locul

apoi ne soarbe

ne înghite

o mână de praf 

atât mai rămâne

și tot dăm vina pe întuneric

dar în urma luminii răsună ecoul:

eu te-am făcut

eu te omor...

eu te omor...

singurătatea-n miliarde de uitări

uneori mă caut prin mulţime

mă găsesc în cel 

care privește obsesiv ușa unei biserici

de parcă pe acolo ar trebui să vină tot ce s-a pierdut

alteori în cel de pe o bancă 

privind liniile pe care nu mai vin trenuri

într-o gară pustie în care 

câinele părăsit încă mai așteaptă

unde sunt?

nici nu mai cunosc sensul întrebării 

doar ştiu că mi-a rămas o singură cale 

uşa aceea dincolo de care vibrează în tăcere miliarde de uitări

 

rareori sunt văzut 

şi-atunci doar o clipă 

în care stoarcem nespusele

intens 

cu atât de multă întrepătrundere 

de parcă sfârşitul lumii ar fi aici

şi tot ce ne-a mai rămas de făcut ar fi 

să ne spunem toate gândurile

dar cui?

 

uneori trec pe lângă şcolarii gălăgioşi

păsările zboară să le facă loc 

iar noi ne întoarcem spatele 

un gest firesc 

al unor necunoscuţi

 

joacă printre rânduri

când am uitat să mai ies la joacă

ce mult de-atunci

dar... încă-mi amintesc 

c-am scris

și-am scris...

acum citesc

 

era o seară goală 

luna mânjită cu rimel

un nor tremurând  

se despletea în stropi de stele

iar eu 

pierdut în gând și în visare 

prins de vraja unor lumi

unde n-am ajuns nicicând

scriam

rând după rând

 

și-acum

scriu, citesc, uit, revin

în joacă