durerea desprinderii

durerea desprinderii de viață

se naște ca un țipăt mut

într-o lacrimă cu rost ascuns

un gând rătăcește

spre toate ce-au fost, spre ce-ai avut

și pare că-s duse nicăieri

durerea desprinderii de viață

poartă culoarea morții care se adună

pe frunza ce-a gustat din brumă

iar vântul, car mortuar, o ridică

spre somnul pădurii,

spre partea pierdută în clipă

 

 

odihna celor frumoși

sub lespezi, pământul respiră

e dorul rămas, cel de pe urmă,

iar brațul de piatră cuprinde

somnul celor plecați

crucile, copaci împietriți

goi de frunze și umbre  

raze de soare visează

vântul de toamnă-i oriunde 

flori topite de brumă

lacrimi înfipte în gheață

o pasăre neagră și sumbră

cântă în lemnul târziu

cerul, clopot adânc

adună în sine tăcerea

și cheamă, tot cheamă-n lumină  

pe cei frumoși, odihniți

 

preludiu în apă și lumină

deschizând ochii 

am văzut dincolo de ce era în fața mea
împietrirea se prelingea în dans văluros
nespusul se-auzea în cântec venit de departe
straniu nimic nu-mi părea 
și nici teamă nu mai simțeam 
căci tot ce era aievea se-nlănțuia-n visare
și-n vis luminile se adunau în cascade
așa mă pătrundeau apele 

cum razele trec prin trupul cerului 

dornic de-a lor mângâiere 

 

 

tăcerea din piatră și brumă

lespezile

stânci cu brațele deschise

îmbrățișând 

primenita țărână

 

crucile 

copaci de piatră 

dezveliți de vânt

în miez de octombrie

 

podoabele 

flori topite

sub bruma nopții

lacrimi lipite

pe frunze de gheață

tăcerea

pasăre de lemn

devorată de carii 

căutând taina cântării

e locul în care

odihna-și primesc

cei frumoși 

plecați spre lumină

 

 

Lumina din oase

celor care-au îndurat și-au răzbit, să fim

sămânță de plumb  

ogorul în sânge  

plugarii se-ascund

adânc în pământ

măruntaiele-i zgârme  

în paie 

pruncii dormind

suferința învață

pâinea blestem

foamea blazon

în vis li se-arată

copiii sug din aer lapte amar 

din neputința mamelor 

cu ochii îngropați

licărind iubirea

case, câmpuri, cântece 

din cenușă ridică

omul frânt 

purtând lumina în oase  

din rănile veacului

rămasă-i

o dâră de viață

 

 

................

 

 

cântec:

 

sămânță de plumb

pe ogorul în sânge

plugarii se-ascund

adânc în pământ

 

în paie dormind

și pruncii învață

că pâinea-i blestem 

și foamea blazon

 

refren (de două ori): din rănile veacului

rămasă-i

o dâră, o dâră de viață

 

copiii sug lapte amar

din neputința mamelor 

cu ochii adânc îngropați

plâng somnul odraslelor 

 

case, câmpuri, cântece 

din cenușă le ridică

omul frânt ce-n dragoste

poartă lumină în oase 

 

refren (de două ori): din rănile veacului

rămasă-i

o dâră, o dâră de viață

firul rupt

gustul dulceții de prune

îmbibată în pâine

cu mângâierea palmei bătrâne

o purtam în ghiozdan

și-n traistă o purtam 

viața printre rânduri

împachetată-n ziar

pretutindeni cu mine 

cusătura șosetei

cartofii ieșiți pe la călcâie

„Dă-i, maică, la mamaia să-i coasă.”

firul s-a rupt

vacanțe

scrisori

la timpul trecut

pânza lumii

fără nod

Ea s-a dus

tăcerea rămâne

 

 

și eu încercând să mai fiu

o vale moartă 

înainte de viață 

dorința de plăcere curge 

până se adună un vid microscopic
întunecând oasele lipite de carne

nimic nu e mai fizic decât viața

soarele arde în prima dimineață

respir greu 

sufocat de atâtea hotare

unde toți uită de mine

încăpățânat vreau să trăiesc

îndepărtez banalul ca pe o haină murdară

și las cicatricile pe-o piatră

pentru o altă poveste 

pe care o voi scrie cândva

 

ce a fost rămâne străin

fluturii zboară prin albia uscată

o apă curgătoare 

în care cineva scapă o primăvară

toamnă sângerie

frunze pe pleoape 

și arborii plâng
împădurind locul 

cu lacrimi roșii

e toamnă în mine
și-ncepe să doară
această culoare 

de anotimp sfârșit

un cer sângeriu

peste oraș 

și nimeni nu știe

că rana-i comună

 

în liniștea serii

păsări de foc 

un stol de inimi

refuză să moară 

 

 

simetria ploii

plouă

cu apă veche

apă nouă

de lângă prispă 

până peste gard
până la salcâmul 

cel bătrân din deal

iar plouă

pe măgura bătrână 

ce are dinții de nisip 

și buzele de lână 

la colțul gurii
cuibăriți lăstunii

tot plouă

și-un fir de borangic 

pătrunde cerul

prins ca un batic de doliu

pe cumpăna prea-plânsă

un fulger rătăcit

peste a vremii pâslă

și plouă

și iar plouă 

și tot plouă

măgura, salcâmul de pe deal

precis, simetric, liniar

 

 

în porii memoriei

miros de pâine

coaptă-n vatră

coceni trosnind

şi fumul 

ce se alintă-n joacă

iată-l dansând 

pe-afară 

când
frunzele subţiri 
din fibre moi 
scârţâie prin vânt 

aceasta-i lumea celor mici 

ca noi

îmbătrânind cuminți

o vom păstra în pori

pe toată

 

notă în jurnalul fericirii

viața se schimbă

în fiecare zi

pâcla dimineții

nu întreabă

devreme sau târziu

scriu încă un rând

în jurnalul fericirii

măcar o urmă

să rămână

din tot ce a trecut

etern pierdut

într-un punct  

respirațiile s-au desprins  

din același aer  

doar clipele noastre  

printre spații  

ar fi putut cuprinde  

nemurirea  

zâmbetul dăruit  

a rămas în fotografie  

promisiunile s-au risipit  

în prima geană a nopții  

două puncte  

despart un spațiu  

în el s-a pierdut acel acum  

crezut fără sfârșit  

ne-a mai rămas doar  

să prindem lumea aceasta nebună  

într-o plasă  

într-un infinit de puncte  

unde totul rătăcește

 

moartea câinelui urban

câine bătrân

orașul acesta gol

cușcă nu are

nici nu-i mai trebuie

gerul i s-a strâns în oase

molii prin blana putredă

iar zăpada cade

cade mereu peste sticlă

se văd cei din turmă

o gloată străpunsă de lanț

flămândă 

cu ochii în stele

nu pleacă 

nu vine

doar așteaptă

vulturii se trezesc  

pe gardul înghețat

rând pe rând

în gheare 

să îi scoată din țarc

orașul acesta

câine bătrân

moare încet

zbor iscălit

scrii cuvintele pe hârtie

și desenezi o fereastră

fără aripi 

ele nu vor zbura

 

chiar dacă le desenezi aripi

încă nu vor zbura 

nu au învățat zborul 

 

cum învață cuvintele zborul?

depinde cum s-au născut

păi, le-am cules de prin pagini

 

nimic nu zboară cu aripi furate sau împrumutate

 

numai celor născute din propria simțire 

le poți arăta drumul spre zbor

doar ele vor prinde aripi 

și, pe cerul cititorilor, îți vor semna numele

 

 

 

 

Punct roșu zvâcnind — Recunoaște-ți forța

glod de carne și substanță

dai la schimb ziua de mâine

pentru câteva minute albe

 

într-o palmă tremurândă

acele îți scriu chemări 

vene se transformă în drumuri

până și-n frânturi de vis

 

tare mai trosnește noaptea

când se rupe în fâșii

sânge negru curge-n străzi

dintr-odată 

stelele se surpă toate 

liliecii se ciocnesc dur între ei

ecoul tăcerii dă-n clocot în tine

te cerți cu umbrele propriului gând

ghemuit, aștepți să cadă cerul

înlăuntru

punct roșu zvâcnind

– unic reper –

apuci întunericul de gât

împingi bezna spre zidul conștiinței

o voce pierdută, sugrumată, șoptește:

„încă lupt”

la orizont, răsăritul fragil pulsează

unda speranței tresaltă himeric

îți tremură genunchii,

te ridici, lăsând să crească o scânteie

în deznădejde ai un aliat neașteptat

mic, roșu, viu

îl strângi în palmă

și simți că în fiecare clipă

încă mai poți alege viața

 

 

 

 

icoane pe prispă

vioară crăpată

stele de rouă

palme de lut

tutunul în foaie

ciutură de lemn 

flori de salcâm

lanț tăcut

soare în fier

ochi de copil

vibrații în piatră

amintiri din prispa lumii

cânta nea' Fane cu vioara

cu mâini de lut 

și praf de stele peste corzi

tutunul de prin grădină

înflorit

peste noi se topea 

iar lumea toată era o prispă

unde tataie își răsucea o foaie

la poartă 

doi salcâmi adormiți tremurau 

visând umbra pădurii

prin ochi de corb vedeam fântâna

lanțul său scrâșnind
și soarele ascuns în zale

ce-și potolea în umbre

nestinsa dogoare

se-auzea clipocind înlăuntrul

sărut rece pe umed pământ

dragostea împlinită-n adânc

ecouri prelungi

ce deveneau șoapte 

ale unor promisiuni 

vibrații în piatră

povestea perlei

o lacrimă

marea ne-o smulgea

să fie a ei, spuneai

cândva o vom căuta

o vom găsi, cândva

 

valurile au plimbat-o lin 

sub galben dospind 

în scoici albe 

pe drumuri de sticlă 

printre atâtea...alte culori 

 

verde, azi, 

o perlă

s-a întors la noi

ascultându-i povestea 

pare că înverzim 

carapace

fiecare zi deşiră 

câte un fir roşu

acul nopţii trecut prin visare

cârpeşte

dimineţi tatuate

broaşte-ţestoase străbătând soarele

limbile lor 

par cicatrici

 

 

 

 

 

 

 

 

 

linia nopţii

soarele se prăvălește 

mai bine să fug 

umbrele n-au colţii dulci

 

să fug, dar încotro?

sub tălpile mele 

dorm străbunii 

 

nu va fi prima noapte

ultima ar putea fi

înaintea ei umerii grei

 

somn lin ruga aduce

treacă dealul copiii

găsească încă o zi 

 

ne-om visa strălucind 

pe linia nopţii 

păşind